Prea Târziu Pentru Împăcare: Când Am Aduc-o Pe Mama Acasă, Totul S-a Schimbat

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să stau aici cu tine! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui pe care încercam să o termin. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea. Mă uitam la ea, la chipul ei obosit, cu riduri adânci și ochi care nu mai plângeau de mult.

— Și unde vrei să mergi, mamă? — am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea calmă. — Tata nu mai e, casa ta e goală. Eu… eu doar am vrut să nu fii singură.

A tăcut. S-a așezat pe scaunul vechi, același pe care stătea tata când citea ziarul. Am simțit un nod în gât. Nu așa trebuia să fie. După ce tata s-a stins, am crezut că aducând-o pe mama la mine o să ne apropiem. Să ne vindecăm rănile vechi. Dar fiecare zi era o luptă.

— Nu mă mai recunosc aici, Ana. Parcă nu mai sunt eu — a spus ea, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

Mi-am amintit de copilărie, când mama era stâlpul casei. Când veneam acasă cu genunchii juliți și ea mă certa, dar apoi mă mângâia pe păr. Dar anii au trecut și între noi s-a așternut un zid tăcut. Tata era liantul. Fără el, totul s-a destrămat.

— Mamă, știu că nu e ușor… dar nici pentru mine nu e — am spus, simțind cum vocea mi se frânge. — Încerc să fac tot ce pot.

A oftat adânc și a tăcut. Am terminat supa în liniște. Seara, când am dus-o la culcare, mi-a spus doar atât:

— Poate că ai făcut o greșeală aducându-mă aici.

Am rămas în ușă, cu mâna pe clanță, simțind cum mă apasă vinovăția. Oare chiar greșisem? Oare nu eram destul de bună?

Zilele au trecut greu. Mama critica tot: cum gătesc, cum spăl rufele, cum îmi cresc băiatul, pe Vlad. El avea doar 10 ani și nu înțelegea de ce bunica e mereu supărată.

— Mamaie nu mă place? — m-a întrebat într-o seară, cu ochii mari și triști.

— Ba da, puiule… doar că îi e greu fără bunicul — am încercat să-l liniștesc.

Dar adevărul era că nici eu nu mai știam dacă mama mă place pe mine.

Într-o duminică, sora mea mai mică, Ioana, a venit în vizită cu familia ei. Casa s-a umplut de râsete și gălăgie. Mama părea alt om lângă nepoata ei preferată, Mara.

— Vezi? Cu Mara vorbește altfel! — mi-a șoptit Vlad.

M-am simțit din nou copilul care nu e niciodată destul de bun. Ioana era mereu favorita mamei. Eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să rezolve totul.

După ce au plecat musafirii, am găsit-o pe mama plângând în camera ei.

— De ce plângi? — am întrebat-o blând.

— Pentru că nu mai știu cine sunt fără el… Și pentru că tu nu ești el — mi-a spus printre suspine.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am încercat să-i fiu pe plac. Să fiu fata bună, femeia puternică. Dar niciodată nu era destul.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la sacrificiile făcute: jobul l-am redus la jumătate ca să pot avea grijă de ea; prietenii m-au uitat pentru că nu mai aveam timp de nimic; Vlad devenea tot mai retras.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama împachetându-și hainele.

— Plec la Ioana câteva zile — a spus scurt.

N-am încercat s-o opresc. Am simțit o ușurare vinovată și apoi o tristețe adâncă. Vlad a venit la mine și m-a îmbrățișat:

— O să fie bine, mami?

— Nu știu… — i-am răspuns sincer.

Au trecut două săptămâni până când mama m-a sunat:

— Ana… cred că tot la tine mi-e locul. Dar trebuie să vorbim.

Când a revenit acasă, am stat față în față la masa din bucătărie.

— Ana, mi-e greu să recunosc… dar te-am judecat prea aspru. Am fost nedreaptă cu tine pentru că mi-era dor de tata și nu știam cum să trăiesc fără el. Dar nici tu nu trebuie să te sacrifici pentru mine până la uitare de sine.

Am plâns amândouă atunci pentru prima dată după ani întregi. Am vorbit despre copilărie, despre greșeli, despre dorințe neîmplinite și frici ascunse. Am început să ne cunoaștem din nou.

Viața nu s-a transformat peste noapte într-un basm. Mama încă are zile proaste, eu încă mă simt uneori copleșită. Dar acum știm să vorbim una cu alta fără reproșuri ascunse.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru familie fără să cerem ajutor? Oare cât de mult trebuie să dăm din noi înainte să spunem „ajunge”? Poate că nu există un răspuns corect… dar știu sigur că uneori dragostea adevărată începe abia după ce recunoaștem cât ne doare.