Prima cină cu soacra – O seară care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu pot să cred că ai pus sare înainte să guști, a spus doamna Radu, cu voce tăioasă, privindu-și fiul peste masa încărcată. Mama mea a roșit, încercând să zâmbească, dar mâinile îi tremurau vizibil. Eu stăteam între ele, cu inima bătându-mi nebunește, simțind cum fiecare cuvânt rostit sau nerostit taie ca un cuțit.

Era prima cină în care familiile noastre se întâlneau. Vlad mă strângea ușor de mână sub masă, dar nu spunea nimic. Tata încerca să detensioneze atmosfera povestind despre pescuitul la Dunăre, dar nimeni nu-l asculta cu adevărat. În aer plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.

Mama lui Vlad era o femeie elegantă, obișnuită să aibă ultimul cuvânt. Mama mea, simplă și caldă, gătea cu sufletul și își dorea doar să fie acceptată. Dar fiecare gest al doamnei Radu era o critică voalată: „La noi în familie, supa nu e niciodată atât de groasă”, „Eu nu folosesc niciodată pătrunjel la friptură”, „Ce păcat că nu aveți veselă de porțelan”.

Simțeam cum mama se micșorează pe scaun, iar eu mă sufocam între dorința de a-i lua apărarea și teama de a nu-l răni pe Vlad. El privea în farfurie, tăcut, ca și cum dacă ar ignora totul, problemele ar dispărea.

— Poate ar fi mai bine să nu mai gătim acasă data viitoare, a spus mama mea încet, după ce doamna Radu a criticat desertul.

— Nu te supăra, dar la noi în familie suntem obișnuiți cu altceva, a replicat soacra mea cu un zâmbet rece.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, iar eu am rămas singură între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

După ce au plecat musafirii, mama a început să strângă masa în tăcere. Am încercat să o ajut, dar mi-a spus doar atât:

— Nu-i nimic, dragă. Poate data viitoare va fi mai bine.

Dar știam că nu va fi. În acea noapte n-am putut dormi. Vlad mi-a scris un mesaj: „Îmi pare rău pentru mama. Nu e rea, doar… așa e ea.”

Am vrut să-i răspund că nu e suficient. Că nu pot construi o viață pe scuze și tăceri. Dar am șters mesajul înainte să-l trimit.

A doua zi, mama m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să mă mărit cu Vlad.

— Ești sigură că vrei să intri într-o familie unde nu ești binevenită?

Am simțit cum mă doare fiecare cuvânt. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam ignora umilința mamei mele. Am mers la el acasă să discutăm. Mama lui mi-a deschis ușa și m-a privit de sus:

— Ai venit să mai înveți ceva despre bunele maniere?

Am rămas fără cuvinte. Vlad a apărut în spatele ei și m-a tras deoparte.

— Te rog să ai răbdare cu ea. O să se obișnuiască.

— Dar tu? Tu când ai de gând să spui ceva? Să mă aperi? Să ne aperi?

Vlad a tăcut din nou. Am plecat plângând pe stradă, simțind că tot ce am construit împreună se prăbușește sub greutatea orgoliilor și a prejudecăților.

Seara, mama m-a găsit uitându-mă în gol la peretele camerei mele.

— Dragostea nu e doar între doi oameni, mi-a spus ea blând. E între două familii. Și uneori, oricât ai vrea tu, nu poți uni ce nu vrea să fie unit.

În zilele următoare, Vlad a încercat să mă convingă că totul va fi bine dacă avem răbdare. Dar eu vedeam deja fisurile adânci dintre noi. Oricât de mult ne-am iubi, dacă el nu poate sta alături de mine când familia lui mă rănește, ce viitor avem?

Într-o seară ploioasă, am decis să-i spun adevărul:

— Vlad, nu pot trăi între două focuri. Dacă tu nu poți fi lângă mine când am nevoie de tine, atunci poate nici noi nu suntem făcuți să fim împreună.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fac altfel.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am simțit mai ușoară. Poate că uneori trebuie să alegi între dragoste și demnitate.

Acum mă întreb: oare câte femei din România au trecut prin același iad al soacrei? Câte au ales să tacă și câte au avut curajul să plece? Voi ce ați fi făcut în locul meu?