Promisiunea care doare: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, nu mai poți fugi la nesfârșit! vocea lui tata răsuna în mintea mea, deși el nu era acolo, ci doar amintirea lui, apăsătoare ca o povară veche. Mă aflam în spatele tejghelei magazinului alimentar pe care îl țineam de doi ani, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor sub pretextul aranjării unor borcane cu zacuscă. Era o zi obișnuită de marți în Ploiești, cu ploaie măruntă și clienți grăbiți. Dar totul s-a schimbat când am auzit clinchetul ușii și, ridicând privirea, am văzut-o pe mama. Nu venise niciodată la magazinul meu de când mă certasem cu ea, în urmă cu patru ani.

A stat o clipă în prag, cu umbrela picurând pe gresie și ochii roșii de plâns. — Ana, trebuie să vorbim, a spus încet, iar vocea ei mi-a sfâșiat sufletul. Am simțit cum toate zidurile pe care le ridicasem în jurul inimii mele se clatină. Nu eram pregătită. Nu după tot ce se întâmplase.

În acea clipă, am retrăit totul: scandalul din sufragerie, când tata a aflat că am vândut brățara bunicii fără să-i spun nimănui, doar ca să pot plăti datoriile lui Radu, iubitul meu de atunci. Tata m-a dat afară din casă, mama a plâns zile întregi, iar sora mea, Irina, nu mi-a mai vorbit niciodată. De atunci, fiecare zi a fost o luptă cu vinovăția și singurătatea.

— Nu vreau să discutăm aici, am spus apăsat, simțind privirile curioase ale clienților. Dar mama nu s-a mișcat.

— Ana, te rog… E vorba de tata. E bolnav. Foarte bolnav. Are nevoie de tine.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o sentință. Tata? Omul care mi-a spus că nu mai sunt fiica lui? Am simțit cum furia și dorul se ciocnesc în mine ca două valuri uriașe.

— De ce acum? De ce după atâta timp? am întrebat printre dinți.

— Pentru că nu mai avem timp, Ana. Și pentru că promisiunile nespuse dor cel mai tare.

Am închis magazinul mai devreme în ziua aceea și am pornit spre casa copilăriei mele cu inima cât un purice. Pe drum, am trecut pe lângă blocurile cenușii unde alergam cu Irina după minge și unde tata mă ținea de mână când traversam strada. Acum totul părea străin și rece.

Când am intrat în apartament, l-am găsit pe tata stând pe canapea, slăbit și îmbătrânit peste măsură. S-a uitat la mine cu ochii aceia albaștri care cândva mă certau și mă iubeau deopotrivă.

— Ai venit… a spus el încet.

Nu știam ce să spun. Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Tata… îmi pare rău… pentru tot.

A oftat adânc și a făcut un gest slab cu mâna.

— Și mie îmi pare rău că n-am știut să te ascult. Poate dacă aș fi fost altfel… Poate dacă n-ai fi simțit că trebuie să te descurci singură…

Am stat acolo, unul lângă altul, fără să știm cum să reparăm anii pierduți. Mama ne privea din prag cu ochii umezi, iar Irina nu era nicăieri. Am întrebat de ea, dar mama a dat din cap tristă:

— Nu vrea să audă de tine. Spune că ai distrus tot ce era bun între noi.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Irina fusese mereu sprijinul meu, sora mea mai mică pe care o protejam de toate relele lumii. Acum eram pentru ea doar o trădătoare.

În zilele următoare am încercat să-l ajut pe tata cât am putut. I-am adus medicamentele, i-am gătit supa preferată și am stat lângă el când durerile îl doborau. Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri și orașul părea suspendat între trecut și prezent, tata mi-a spus:

— Ana, promite-mi că vei încerca să vorbești cu Irina. Să nu rămâneți străine una de alta după ce eu nu voi mai fi.

Am dat din cap, dar inima mea era plină de teamă. Cum să repar ce am stricat?

Am găsit-o pe Irina la serviciu, la biblioteca municipală unde lucra ca bibliotecară. M-a privit rece când m-a văzut la ușă.

— Ce cauți aici?

— Vreau doar să vorbim… Te rog.

— Nu avem nimic de discutat. Ai ales banii și minciuna în locul nostru.

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea propriilor greșeli.

— Irina, știu că am greșit. Dar eram disperată… Radu avea datorii mari și credeam că dacă-l ajut o să fie bine… Am pierdut tot atunci: brățara bunicii, încrederea voastră… Dar tu ești sora mea! Nu pot trăi știind că mă urăști.

Irina a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu te urăsc. Dar nu pot uita.

Am plecat cu inima frântă. În zilele care au urmat, tata s-a stins încet, iar eu am rămas cu mama și cu tăcerea Irinei ca o rană deschisă. La înmormântare, Irina a stat departe de mine, privind în gol.

După toate acestea, am rămas singură în apartamentul mic din Ploiești, cu magazinul meu și cu promisiunea făcută tatei: să nu renunț la familie. În fiecare zi scriu o scrisoare Irinei pe care nu am curaj să i-o trimit încă.

Mă întreb uneori: oare merită să lupți pentru iertare când totul pare pierdut? Sau unele răni nu se vindecă niciodată? Poate că răspunsurile le găsim doar atunci când avem curajul să ne privim greșelile în față.