Sângele ascuns în familia mea: Povestea Mariei despre adevăr, iertare și dragoste

— Maria, vino aici, te rog… vocea mamei mele era slabă, aproape o șoaptă, dar în ea simțeam o greutate pe care nu o mai auzisem niciodată. Era seara târziu, iar camera mirosea a ceai de tei și a medicamente. M-am apropiat de patul ei, cu inima strânsă.

— Ce e, mamă? am întrebat încercând să-mi ascund lacrimile.

— Trebuie să-ți spun ceva… ceva ce am ținut ascuns prea mult timp. Să nu mă urăști, Maria…

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama nu era genul care să dramatizeze. Dacă spunea că are ceva important de spus, atunci era ceva cu adevărat grav. M-am așezat lângă ea, i-am luat mâna uscată în palmele mele și am așteptat.

— Tu… tu nu ești fiica lui Gheorghe, a spus ea cu voce tremurată. Tatăl tău adevărat este altcineva. Și nu am avut curajul să-ți spun până acum.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Am vrut să țip, să fug, să nu mai aud nimic. Dar am rămas acolo, nemișcată, cu ochii în ochii ei plini de lacrimi și rușine.

— Cum adică? am șoptit. Cine e tatăl meu?

Mama a oftat adânc și a început să povestească. Era anul 1987, tata era plecat la lucru în Germania, iar ea rămăsese singură cu fratele meu mai mare, Ionel. Într-o seară, la o nuntă din sat, l-a cunoscut pe Victor, un bărbat venit din București la rudele lui. A fost o noapte de slăbiciune, de singurătate și dor. Din acea noapte m-am născut eu.

— Gheorghe nu a știut niciodată? am întrebat cu vocea stinsă.

— Nu. Și nici nu trebuie să afle. Te-a iubit ca pe copilul lui și tu ai fost mereu fiica lui în sufletul lui.

Am simțit un val de furie și trădare. Cum a putut să-mi ascundă asta? Cum a putut să trăiască cu o asemenea povară atâția ani? Dar apoi m-am uitat la chipul ei obosit și am văzut cât de mult a suferit. Am văzut dragostea ei pentru mine și sacrificiul pe care l-a făcut pentru ca eu să cresc într-o familie întreagă.

— De ce îmi spui acum? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că vreau să plec împăcată. Să știi cine ești cu adevărat. Și să mă ierți…

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Tata venea zilnic la spital și mă întreba ce am de sunt atât de schimbată. Nu puteam să-i spun nimic. Fratele meu Ionel mă privea cu suspiciune, simțea că ceva nu e în regulă.

După moartea mamei, am găsit o scrisoare adresată mie, ascunsă printre hainele ei vechi:

„Maria, dacă citești aceste rânduri înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu mă judeci prea aspru. Am făcut tot ce am putut ca să ai o viață bună. Te-am iubit mai mult decât orice pe lume.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Am simțit nevoia să-l caut pe Victor, dar nu știam nimic despre el. Am început să întreb prin sat, dar toți îmi spuneau doar povești vechi despre nunta aceea și despre bărbatul misterios din București.

Într-o zi, l-am găsit pe bătrânul Ilie, care fusese prieten cu Victor în tinerețe. M-a privit lung și mi-a spus:

— Maria, unele lucruri e mai bine să rămână îngropate. Dar dacă vrei neapărat să-l găsești, știu unde locuiește acum.

Am luat trenul spre București cu inima cât un purice. Când l-am văzut pe Victor pentru prima dată, am știut imediat că e tatăl meu: avea același zâmbet trist ca al meu, aceiași ochi verzi ca ai mamei.

— Tu trebuie să fii Maria… mi-a spus el înainte să apuc să zic ceva.

Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete. Victor nu știa că exist până atunci. Era bolnav și el, singur într-un apartament mic din Drumul Taberei.

— Îmi pare rău că nu am fost acolo pentru tine… mi-a spus el cu voce stinsă.

Nu știam dacă să-l urăsc sau să-l iert. Dar mi-am dat seama că toți suntem oameni și greșim. Mama a ales să mă crească singură în sufletul ei, tata m-a iubit fără să știe adevărul, iar Victor a trăit cu regretul unei nopți de slăbiciune.

Când m-am întors acasă la Valjea, tata m-a întâmpinat cu brațele deschise.

— Orice ar fi fost între mine și mama ta, tu ești fata mea! Sângele nu contează atât cât contează dragostea pe care ți-o port!

Am plâns în brațele lui ca un copil mic. Am înțeles atunci cât de mare poate fi inima unui om simplu de la țară.

Astăzi mă uit în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi ar fi avut curajul mamei mele? Oare câți ar fi putut ierta așa cum a făcut tata? Ce înseamnă cu adevărat familia: sângele sau iubirea?