Scrisoare către mama – Întoarcerea care mi-a frânt inima

— Ce cauți aici, Irina? Vocea mamei mele a tăiat liniștea din hol ca o lamă rece. Era ora șase dimineața, iar eu stăteam cu valiza în mână, tremurând de frig și emoție. N-am mai fost acasă de aproape opt ani. Am privit-o pe mama, încercând să-i citesc pe chip dacă mă urăște sau doar nu mă recunoaște.

— Am venit… să vorbim, am șoptit, dar cuvintele mi-au rămas agățate în gât.

Mama s-a uitat la mine preț de câteva secunde, apoi s-a întors brusc spre bucătărie. Am rămas în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Mirosul de cafea arsă și mobila veche m-au izbit ca un val de amintiri. Aici am crescut, aici am plâns prima dată când tata a plecat fără să se mai întoarcă, aici am învățat să iubesc și să urăsc în același timp.

Am lăsat valiza jos și am intrat încet în bucătărie. Mama turna cafea într-o ceașcă ciobită, fără să mă privească.

— Nu trebuia să vii, Irina. Ai făcut destul rău.

M-am așezat la masă, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept. Știam că nu va fi ușor. Am plecat la București la 19 ani, împotriva voinței ei. Am vrut să devin actriță, iar ea voia să fiu profesoară ca ea. Mi-a spus atunci că nu mai am ce căuta acasă dacă aleg „rușinea asta”. N-am mai vorbit de atunci decât prin mesaje scurte, seci, de sărbători.

— Mamă…

— Nu-mi spune așa! a izbucnit ea. Nu după tot ce ai făcut!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am ridicat și am început să mă plimb prin bucătărie, ca un animal prins în cușcă.

— Ce am făcut atât de rău? Că am vrut să fiu altceva decât ai visat tu?

— Ai ales să fii singură! Ai ales să trăiești cu femeia aia! Ai făcut familia de râs!

Asta era. Mereu ajungeam aici. Nu cariera mea era problema, ci faptul că iubesc o femeie. Pe Ana am cunoscut-o la facultate și de atunci nu m-am mai putut minți. Mama nu a acceptat niciodată. Pentru ea, era o rușine care trebuia ascunsă sub preș.

— Mamă, Ana e omul care m-a ținut pe linia de plutire când tu m-ai alungat! Am avut nevoie de tine și tu m-ai dat afară!

Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet, cu palmele la ochi.

— Eu… eu nu știu cum să fiu mamă pentru tine…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— Nu trebuie să fii altceva decât ești. Doar… vorbește cu mine. Ascultă-mă măcar o dată.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut frica din ochii ei. Frica de ce va spune lumea, frica de necunoscut, frica de a pierde controlul.

— Irina… lumea nu iartă ușor aici. Tu știi ce vorbește satul despre noi? Despre tine?

— Știu. Dar nu mai pot trăi pentru sat. Am obosit să mă ascund, mamă.

A tăcut mult timp. În bucătărie se auzea doar ceasul vechi ticăind nervos pe perete. M-am așezat lângă ea și am scos din geantă o scrisoare pe care o scrisesem cu luni în urmă, dar n-am avut curajul s-o trimit.

— Am scris asta pentru tine… Poți s-o citești acum sau când vei fi pregătită.

A luat plicul cu mâini tremurânde și l-a pus pe masă fără să-l deschidă.

— De ce ai venit acum?

— Pentru că Ana e bolnavă. Are cancer. Și mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân singură pe lume fără să știu dacă tu mă ierți sau nu.

Mama a tresărit ca lovită. S-a ridicat brusc și a început să umble prin bucătărie fără țintă.

— Doamne… Irina…

— Nu vreau nimic de la tine decât să știu că pot veni acasă dacă am nevoie. Că nu sunt un monstru pentru tine.

A venit lângă mine și mi-a luat mâinile în ale ei pentru prima dată după ani întregi.

— Nu ești un monstru… Ești copilul meu. Dar mi-e greu… mi-e atât de greu să accept tot ce nu înțeleg.

Am plâns amândouă mult timp, fără cuvinte. În acea dimineață am simțit că poate există o speranță, chiar dacă drumul spre împăcare e lung și plin de spini.

Am rămas acasă câteva zile. Mama nu a deschis scrisoarea cât am fost acolo, dar într-o seară am găsit-o citind-o la lumina slabă a veiozei din camera mea veche. A doua zi dimineață mi-a făcut clătite, ca atunci când eram mică.

Când am plecat spre București, mama m-a îmbrățișat strâns la poartă.

— Să ai grijă de Ana… Și să vii acasă când simți că ai nevoie.

Nu știu dacă vreodată vom fi cu adevărat împăcate sau dacă mama va putea accepta pe deplin cine sunt eu. Dar știu că primul pas a fost făcut și că uneori dragostea are nevoie doar de timp și curaj ca să vindece răni vechi.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința unei iertări care pare imposibilă? Cât de mult ne costă să fim noi înșine atunci când familia ne întoarce spatele?