Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Între datorie și iubire

— Nu pot să cred, Mara! Uite ce mi-a trimis mama! am strigat, cu vocea tremurândă, ținând în mână plicul alb, mototolit de atâta strâns. Mara, fiica mea de doisprezece ani, a ridicat ochii din manualul de matematică și m-a privit speriată.

Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am rupt sigiliul plicului cu o teamă pe care nu o mai simțisem de ani buni. Scrisul mamei era la fel de apăsat ca întotdeauna, dar cuvintele… Cuvintele erau reci, calculate, aproape oficiale: „Te rog să-mi trimiți lunar suma de 1.000 de lei. Nu mai pot face față cheltuielilor. Este datoria ta ca fiică.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama nu mă sunase de luni întregi. Ultima dată când vorbisem, fusese la înmormântarea bunicului, când ne-am certat urât pentru că refuzasem să-i dau bani pentru „tratamentul” ei miraculos. Știam că nu era vorba decât de altă schemă piramidală în care se băgase cu vecina ei, tanti Viorica.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Mara, apropiindu-se încet.

— Nimic, iubita mea. Doar… bunica are nevoie de ajutor.

Nu voiam să-i spun adevărul. Nu voiam ca Mara să știe cât de complicată era relația mea cu mama. Cât de mult mă durea fiecare reproș al ei, fiecare încercare de manipulare.

Seara, când s-a întors Radu, soțul meu, l-am așteptat cu scrisoarea pe masă. Radu a citit-o în liniște, apoi a oftat adânc.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat el blând.

— Nu știu… Simt că iar mă trage înapoi în lumea ei. Că nu-i pasă decât de bani. Dar dacă chiar are nevoie? Dacă o las la greu?

Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Tu știi cel mai bine ce ai de făcut. Dar nu uita cât ai suferit când ai încercat să o ajuți ultima dată.

Mi-am amintit cum, acum doi ani, i-am plătit datoriile la bancă după ce pierduse banii la păcănele. Cum m-a acuzat apoi că nu am făcut destul, că „dacă eram o fiică adevărată”, nu ar fi ajuns acolo.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la copilăria mea în apartamentul mic din Drumul Taberei, la certurile dintre mama și tata, la serile când mă ascundeam sub masă ca să nu aud țipetele. La cum mama mă făcea mereu să mă simt vinovată pentru orice: pentru că luam note mici, pentru că nu eram destul de frumoasă sau de ascultătoare.

A doua zi i-am scris mamei un mesaj: „Mamă, am primit scrisoarea ta. Vreau să vorbim la telefon.”

A răspuns după două ore: „Nu am chef de discuții. Ai primit ce am cerut.”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am sunat-o totuși.

— Ce vrei? a răspuns ea sec.

— Mamă, vreau să știu ce s-a întâmplat. De ce ai nevoie de bani?

— Pentru că sunt singură și bolnavă! Pentru că tu ai tot ce-ți trebuie și eu n-am nimic! Pentru că așa e normal!

— Mamă, știi bine că nu e chiar așa… Am și eu rate, copil la școală…

— Nu mă interesează! Dacă nu poți să-ți ajuți mama, atunci să nu mai dai ochii cu mine!

Am închis telefonul plângând. Mara m-a găsit în bucătărie, cu fața în palme.

— Mami, te rog… nu mai plânge!

Am strâns-o la piept și am simțit cât de mult îmi doresc ca ea să nu treacă niciodată prin ce trec eu acum.

În zilele următoare am vorbit cu sora mea mai mică, Ioana. Ea locuia încă cu mama și știa mai bine ce se întâmplă acolo.

— Soră-mea, nu-i da bani! O să-i piardă iar la păcănele sau îi dă lui Viorica! Eu îi cumpăr mâncare și medicamente când pot, dar nu-i ajunge niciodată nimic…

— Dar dacă chiar are nevoie? Dacă pățește ceva?

— Nu te lăsa manipulată! Știi bine cum e…

Am decis să merg la mama acasă într-o duminică. Am găsit-o pe canapea, cu televizorul dat tare și scrumiera plină.

— Ai venit să-mi aduci banii? a întrebat fără să mă privească.

— Am venit să te văd. Să vorbim.

A oftat teatral și a început să plângă.

— Toată viața am muncit pentru voi! Și acum mă lăsați singură…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Mamă, eu te iubesc. Dar nu pot să-ți dau bani oricând vrei tu. Pot să te ajut altfel: să mergem la doctor împreună, să-ți fac cumpărături…

A smuls mâna și s-a ridicat nervoasă.

— Nu vreau mila ta! Vreau doar ce mi se cuvine!

Am plecat plângând din nou. În drum spre casă m-am întrebat dacă voi reuși vreodată să rup acest cerc vicios al vinovăției și al datoriilor emoționale.

Seara i-am povestit tot lui Radu. El m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Tu ai făcut tot ce ai putut. Nu ești responsabilă pentru alegerile ei.

Dar sentimentul de vinovăție nu mă părăsea. M-am uitat la Mara cum dormea liniștită și mi-am promis că voi rupe lanțul acesta pentru ea.

Acum vă întreb pe voi: Ce datorăm părinților noștri atunci când ei ne cer lucruri pe care nu le putem da? Unde se termină datoria și unde începe iubirea adevărată?