Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Lupta mea pentru adevăr și demnitate

— Nu pot să cred, Sorin! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea tremura, iar hârtia mototolită din mâna stângă îmi ardea pielea. Era trecut de miezul nopții, iar bucătăria noastră mică din Pitești era luminată doar de becul galben, obosit. Sorin stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Pe masă, lângă cana de ceai rece, zăcea scrisoarea pe care o găsisem întâmplător în buzunarul hainei lui.

Nu era o simplă scrisoare. Era o mărturisire. O declarație de dragoste către o altă femeie — Adina, colega lui de la serviciu. Am citit fiecare rând cu inima strânsă, simțind cum tot ce am construit împreună în doisprezece ani se prăbușește peste mine. „Nu mai pot trăi fără tine”, scria el. „Cu Maria e doar obișnuință.”

— Maria, nu e ce crezi… a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins când m-am ridicat brusc.

— Atunci spune-mi tu ce e! Am urlat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Copiii dormeau în camera alăturată, iar eu încercam să-mi țin durerea sub control, să nu-i trezesc.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu privirea pierdută în tavanul alb, încercând să găsesc un sens. M-am gândit la toate momentele noastre: la nunta noastră modestă din satul bunicilor mei, la nașterea lui Vlad și a Ilincăi, la serile când râdeam împreună la televizor. Unde greșisem? Ce nu văzusem?

A doua zi dimineață, Sorin a plecat devreme la serviciu. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o furie care creștea în mine ca un foc mocnit. Nu voiam să fiu una dintre acele femei care acceptă totul de dragul copiilor sau al aparențelor. Nu voiam să fiu o victimă.

Am început să-l urmăresc pe Sorin. Nu ca o soție disperată, ci ca o femeie care vrea să afle adevărul. L-am sunat pe Radu, fratele meu mai mic, și i-am spus totul.

— Maria, nu meriți așa ceva. Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. Poate ar trebui să vorbești cu Adina… mi-a spus el.

Ideea mi s-a părut nebunească la început. Dar apoi am realizat că nu aveam nimic de pierdut. Așa că într-o zi am mers la firma unde lucra Sorin și am așteptat-o pe Adina la ieșire.

— Bună, Adina. Eu sunt Maria, soția lui Sorin. Putem vorbi?

A rămas blocată câteva secunde, apoi a dat din cap și m-a urmat într-o cafenea din apropiere. Mâinile îi tremurau când și-a comandat un ceai.

— Știi că are doi copii acasă? am întrebat-o direct.

— Știu… Dar el mi-a spus că nu vă mai iubiți de mult timp. Că sunteți împreună doar pentru copii…

Am simțit cum mă sufoc de furie și tristețe. Am înțeles atunci cât de ușor e să te lași mințit când vrei să crezi ceva anume.

— Să știi că nu voi renunța atât de ușor la familia mea. Dar nici nu voi accepta să fiu umilită. Dacă vrei să fii cu el, ia-l cu tot cu responsabilități și cu trecutul lui! i-am spus, ridicându-mă brusc.

În zilele următoare, Sorin a încercat să se apropie de mine. Îmi aducea flori, gătea cina, se juca mai mult cu copiii. Dar eu vedeam totul ca pe niște gesturi disperate ale unui om prins cu minciuna.

Mama mea a venit într-o seară la noi și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, nu știu ce să fac… Dacă divorțez, ce se va întâmpla cu copiii? Dacă rămân, mă voi urî toată viața…

— Maria, tu trebuie să fii fericită pentru tine întâi de toate. Copiii simt totul. Dacă tu suferi, vor suferi și ei. Nu-ți sacrifica viața pentru cineva care nu te respectă.

Cuvintele ei au fost ca un duș rece. În acea noapte am luat decizia: voi lupta pentru mine. Pentru demnitatea mea.

Am început să merg la terapie și să-mi caut un job mai bun. Am vorbit deschis cu copiii despre ce se întâmplă — pe cât am putut ei să înțeleagă la vârsta lor. Vlad m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că dragostea se transformase în altceva: într-o rană care trebuia vindecată.

Sorin a plecat într-un final la Adina. Dar după câteva luni s-a întors la ușa mea, cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Maria… Am greșit enorm. Te rog, iartă-mă…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai depind de el. Că pot fi întreagă fără el.

— Nu pot să uit ce ai făcut. Și nici nu vreau să mă întorc acolo unde am fost nefericită.

Am semnat actele de divorț cu mâna tremurândă, dar cu sufletul ușurat. Am început o viață nouă — grea, dar sinceră și liberă.

Astăzi mă uit în oglindă și văd o femeie care a trecut prin foc și a renăscut din propria cenușă. Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când sunt trădate? Câte femei aleg demnitatea în locul compromisului? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?