Singurătate în umbra iubirii: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi adun puterile să mă ridic din fotoliu. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la venele subțiri care parcă strigă după ajutor. Am șaptezeci de ani și, deși casa e plină de amintiri, mă simt mai singură ca niciodată.

Irina trântește o farfurie în chiuvetă. O aud cum oftează, cum își freacă fruntea obosită. „De ce nu poți să te descurci singură măcar cu lucrurile simple? Trebuie să fac totul pentru tine?”

Îmi mușc buza. Aș vrea să-i spun că nu vreau să fiu o povară, că nu mi-am dorit niciodată să ajung aici, dependentă de bunăvoința ei. Dar cuvintele mi se opresc în gât, sufocate de rușine și teamă. Oare când am devenit străine?

Când era mică, Irina îmi aducea flori de câmp și mă striga „mama mea cea bună”. Acum, între noi s-a așezat un zid de tăceri și reproșuri nespuse. Poate că am greșit undeva. Poate că am fost prea severă când era adolescentă sau prea ocupată cu munca la fabrică. Poate că nu i-am spus destul de des cât de mult o iubesc.

— Mama, ai uitat iar să-ți iei pastilele! — mă ceartă ea, intrând în sufragerie cu un pahar de apă.

Îi privesc ochii verzi, atât de asemănători cu ai tatălui ei, Dumnezeu să-l ierte. În ei văd oboseală, frustrare și ceva ce mă doare cel mai tare: indiferență.

— Îmi pare rău, Irina… Am uitat… — șoptesc.

— Mereu uiți! — oftează ea, lăsând paharul pe masă. — Știi cât de greu îmi e la serviciu? Știi că abia am timp să respir?

Știu. Știu prea bine. Dar nu pot să-i spun că singurătatea apasă mai greu decât orice boală. Că zilele mele se scurg între pereți reci, cu televizorul bâzâind pe fundal și cu gândurile mele ca niște păsări rănite.

Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine să plec la azil. Să-i las libertatea pe care pare că și-o dorește atât de mult. Dar apoi îmi amintesc de nopțile când plângea în brațele mele, speriată de tunete sau de coșmaruri. De promisiunea pe care i-am făcut-o: „N-o să te las niciodată singură.”

Dar iată-mă acum, singură în prezența ei.

Într-o zi, după ce Irina pleacă la serviciu, mă uit lung la telefon. Mă gândesc să o sun pe sora mea, Elena, dar știu că și ea are necazurile ei. Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mai vin ușor la vârsta asta.

Seara, când Irina se întoarce acasă, o găsesc stând pe canapea cu ochii în telefon. Mă apropii timid.

— Irina… ai vrea să bem un ceai împreună?

Ea ridică privirea, vizibil iritată.

— Nu am timp acum, mama. Am niște mailuri urgente.

Mă retrag încet în camera mea. Pe noptieră stau două fotografii: una cu mine și soțul meu la nuntă, alta cu Irina la absolvire. Ce s-a întâmplat cu noi? Unde s-a rupt firul?

Într-o duminică dimineață, aud la ușă pași grăbiți. E nepotul meu, Vlad, băiatul Elenei. Intră vesel și mă îmbrățișează strâns.

— Bunico! Ce faci?

Simt cum inima mi se încălzește pentru prima dată după mult timp.

— Bine, dragule… Tu?

— Am venit să te văd! Mama zice că ți-e greu…

Îi zâmbesc cu tristețe.

— Da… Dar nu-i nimic. Sunt obișnuită.

Vlad se uită lung la mine.

— Bunico… De ce nu vorbești mai mult cu mama? Parcă sunteți mereu supărate…

Îl privesc uimită. Copiii simt totul.

— Nu știu… Poate că nu mai știm cum să vorbim una cu alta…

În acea seară, când Irina vine acasă și îl vede pe Vlad, zâmbește pentru prima dată după mult timp.

— Ce faci aici?

— Am venit la bunica! — răspunde el vesel.

Irina se așază lângă noi și pentru câteva clipe suntem iar o familie. Povestim despre copilăria ei, despre cum mergeam la scaldat vara și făceam plăcinte împreună. Râdem. Simt cum zidul dintre noi începe să se crape.

După ce Vlad pleacă, Irina rămâne tăcută lângă mine.

— Mama… Îmi pare rău dacă te-am rănit… — spune ea încet.

O privesc cu ochii umezi.

— Și mie îmi pare rău… Poate că am așteptat prea mult de la tine… Poate că nu ți-am spus destul cât te iubesc…

Irina oftează și mă ia de mână.

— Știi… Mi-e greu să văd cum te schimbi… Mi-e frică să nu te pierd…

Lacrimile îmi curg pe obraji fără rușine.

— Și mie mi-e frică… Dar poate că putem încerca să fim din nou aproape…

În acea noapte adorm cu inima puțin mai ușoară. Poate că nu e prea târziu să ne regăsim una pe alta.

Mă întreb: câți dintre noi trăim singuri în case pline de amintiri? Câți ne temem să cerem ajutor sau să spunem „te iubesc” celor dragi? Poate că e timpul să vorbim mai mult despre asta…