Strigătul Mut al lui Radu: Între Neputință și Judecata Lumii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! urlam în telefon, cu vocea răgușită de atâta plâns și furie. Era trecut de miezul nopții, iar din apartamentul de deasupra se auzeau iarăși țipete, râsete și muzică dată la maxim. Blocul nostru din cartierul Militari era vechi, cu pereți subțiri ca hârtia, iar fiecare sunet părea să se amplifice în mintea mea obosită. Mama încerca să mă liniștească, dar vocea ei era doar un ecou slab peste vacarmul din jur.

— Radu, încearcă să dormi, dragul meu. Mâine ai serviciu…

— Cum să dorm, mamă? Cum? De trei luni nu mai am o noapte liniștită! Am vorbit cu administratorul, am pus afișe pe scară, am încercat să le bat la ușă… Nimic! Parcă sunt invizibil!

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în tavan. Mâinile îmi tremurau. M-am ridicat și am început să mă plimb prin sufrageria mică, încercând să-mi găsesc liniștea. Dar fiecare pas era acompaniat de un nou hohot de râs sau de o melodie care urla din boxele vecinilor. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

Am luat telefonul și am format 112. Era a patra oară luna asta. Vocea calmă a operatoarei m-a întâmpinat:

— 112, ce urgență aveți?

— Nu mai pot! Vă rog, faceți ceva! Vecinii mei nu mă lasă să dorm! Vă rog, trimiteți pe cineva!

— Domnule, v-am mai rugat să nu abuzați de serviciile de urgență pentru astfel de situații…

— Dar nu mai pot! Nu mai pot! Am nevoie de ajutor!

A doua zi dimineață, la ușă au bătut doi polițiști. M-au privit cu răceală.

— Domnule Radu Popescu?

— Da… Eu sunt.

— Ați sunat din nou la 112 pentru o problemă care nu reprezintă urgență. Vă informăm că riscați sancțiuni.

Am încercat să le explic: „Nu e doar zgomot! E lipsa somnului, e disperarea, e faptul că nimeni nu mă ascultă!” Dar privirile lor spuneau totul: eram doar un alt nebun care deranjează sistemul.

Seara, când m-am dus la magazinul din colț, am simțit privirile vecinilor pe mine. Doamna Ionescu șușotea cu soțul ei:

— Ăsta e ăla care tot sună la poliție… Ce om ciudat!

M-am simțit mic, rușinat. Nu voiam decât liniște. Nu voiam scandal. Dar lumea deja mă judeca. Fratele meu, Mihai, m-a sunat după ce a aflat de la tata:

— Radu, ce faci? De ce te faci de râs? Nu poți să ignori? Toată lumea are probleme cu vecinii…

— Mihai, tu ai familie, ai unde să te retragi. Eu sunt singur aici. Singurătatea apasă altfel când nu poți dormi nici măcar acasă…

A doua zi am primit citație la poliție. M-au amendat și mi-au spus că dacă mai sun la 112 fără motiv real, risc dosar penal. Am ieșit din secție cu ochii în lacrimi. Pe stradă, lumea trecea pe lângă mine fără să mă vadă. În tramvai, o femeie își trage copilul mai aproape când mă vede plângând.

În noaptea următoare, zgomotul a început din nou. Am stat pe întuneric, cu mâinile la urechi. Am scris o postare lungă pe Facebook despre cât de greu e să fii singur și neputincios într-un oraș mare. Doar două like-uri: mama și o colegă de la birou.

La serviciu eram tot mai obosit. Șeful mi-a spus:

— Radu, dacă nu te aduni, va trebui să găsim pe altcineva pentru proiectul ăsta…

Nu mai aveam energie nici să mă apăr. Într-o seară, după ce am primit încă o amendă pentru „apel nejustificat”, am izbucnit în fața vecinei mele de palier:

— De ce nu face nimeni nimic? De ce trebuie să sufăr eu?

Ea s-a uitat la mine cu milă:

— Așa e la bloc, domnu’ Radu… Trebuie să te obișnuiești.

Dar eu nu puteam. Nu voiam să mă obișnuiesc cu nedreptatea și indiferența. Într-o noapte am ieșit pe scara blocului și am început să bat la ușa vecinilor gălăgioși.

— Vă rog! Opriți muzica! Nu mai pot!

Un băiat tânăr mi-a râs în față:

— Ce-ai băi nene? Ia-ți dopuri de urechi!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am prăbușit pe scări și am plâns ca un copil.

După câteva zile a venit citația: „Radu Popescu – 30 zile arest preventiv pentru apeluri abuzive la 112”. Mama a venit plângând la secție:

— Copilul meu nu e nebun! E doar disperat!

Dar nimeni nu asculta. În arest era frig și umed. Colegii de celulă mă priveau ciudat când le povesteam motivul pentru care eram acolo.

— Pentru zgomot? Ești nebun? Eu am furat ca să-mi hrănesc copiii…

În fiecare noapte mă gândeam: oare chiar sunt nebun? Sau lumea asta a uitat cum e să asculți strigătul mut al unui om singur?

Când m-au eliberat, blocul era la fel de gălăgios. Nimic nu se schimbase. Doar eu eram mai obosit și mai singur ca niciodată.

Acum stau în fața ferestrei mele și mă întreb: oare câți oameni ca mine urlă în tăcere după ajutor? Câți dintre noi au ajuns să fie pedepsiți doar pentru că au cerut puțină liniște?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vina mea că am încercat să fiu auzit sau vina unei societăți care nu mai știe să asculte?