Sub aceeași fotografie: Taina dintre soacră și mine

— Ce faci acolo? am întrebat, cu vocea tremurândă, când am intrat în sufragerie și am văzut-o pe doamna Lidia, soacra mea, aplecată deasupra pătuțului lui Vlad. Ținea în mână o fotografie veche, cu marginile tocite, în care soțul meu, Radu, zâmbea larg, copil fiind, cu ochii aceia albaștri care acum mă priveau din ochii fiului nostru. Lidia nu m-a auzit intrând sau poate s-a prefăcut. Am simțit un nod în gât, o neliniște care nu mă mai părăsea de ceva vreme, de când mă mutasem cu Radu în casa lor, la marginea Ploieștiului.

— Nimic, doar… mă uitam la poza asta, a spus ea, fără să mă privească. Vocea îi era stinsă, iar mâinile îi tremurau ușor. Am vrut să întreb mai mult, dar m-am oprit. Între noi plutea mereu o tăcere grea, ca o perdea groasă de fum. De când am născut, simțeam că nu mai sunt stăpână pe viața mea. Lidia era mereu acolo, cu sfaturi, cu priviri tăioase, cu reproșuri mascate în vorbe dulci.

— Vlad a dormit bine azi-noapte? a întrebat ea, schimbând subiectul. Am dat din cap, dar nu am putut să nu observ cum își strângea fotografia la piept, ca pe o comoară. În acea clipă, am știut că între noi două există ceva nespus, ceva ce nu avea legătură doar cu obișnuitele conflicte dintre noră și soacră.

În zilele care au urmat, am început să fiu atentă la fiecare gest al Lidiei. O prindeam deseori privind la poze vechi, vorbind singură sau șoptindu-i lui Vlad cuvinte pe care nu le înțelegeam. Radu era mereu la serviciu, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. Încercam să mă apropii de Lidia, să-i câștig încrederea, dar orice încercare se lovea de un zid invizibil.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am găsit curajul să-i vorbesc.

— Doamnă Lidia, pot să vă întreb ceva? De ce vă uitați atât de des la pozele cu Radu copil?

A ridicat privirea spre mine, iar ochii îi erau roșii de plâns. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă, nu doar severă și distantă.

— Pentru că… pentru că îmi e dor de el, de copilul meu. Nu-l mai recunosc pe Radu de acum. S-a schimbat de când e cu tine, a spus ea, cu o sinceritate care m-a surprins.

— Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum mă cuprinde furia.

— Nu mai vine la mine cu problemele lui, nu mai stăm de vorbă ca înainte. Parcă nu mai are nevoie de mine. Și tu… tu ai venit și ai luat tot ce aveam mai drag, a continuat ea, cu glasul frânt.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă gândisem niciodată că Lidia suferă atât de mult din cauza schimbărilor aduse de mine și de Vlad. Dar, în același timp, nu puteam să nu simt că mă acuză pe nedrept. Eu nu voiam decât să-mi cresc copilul și să-mi iubesc soțul.

— Nu v-am luat nimic, am spus încet. Radu e tot fiul dumneavoastră. Dar acum are și o familie a lui. Nu putem trăi mereu în trecut.

Lidia a oftat și a lăsat capul în jos. Am simțit că discuția noastră nu a rezolvat nimic, ba dimpotrivă, a adâncit prăpastia dintre noi. În acea noapte, am plâns în tăcere, lângă Vlad, simțind că nu voi fi niciodată acceptată cu adevărat în această familie.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Lidia a început să fie tot mai rece, să mă corecteze la orice pas: „Nu-l ține așa pe Vlad, nu-i da să mănânce asta, nu-l scoate afară pe frig!” Mă simțeam ca o străină în propria casă, iar Radu nu mă ajuta deloc. Când îi spuneam ce simt, ridica din umeri:

— Lasă, mamă e mai bătrână, așa sunt ele… Nu pune la suflet.

Dar eu puneam la suflet. Într-o zi, am găsit fotografia aceea veche pe masa din bucătărie. Pe spate era scris cu pixul: „Pentru mama, să nu mă uiți niciodată.” Am simțit un fior rece. Era clar că între Lidia și Radu fusese o legătură foarte puternică, una pe care eu nu aveam cum să o înțeleg sau să o egalez.

Într-o seară, când Radu a venit acasă mai devreme, l-am rugat să stea de vorbă cu mama lui. S-au certat. Am auzit țipete din sufragerie:

— Mamă, de ce nu poți să o accepți pe Irina? De ce trebuie să fie mereu război?

— Pentru că mi-e frică să nu te pierd! a strigat Lidia. Tu nu știi cum e să fii singură, să-ți vezi copilul crescând și plecând…

Am intrat în cameră și am văzut-o pe Lidia plângând, iar Radu părea neputincios. Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre mine sau despre Vlad. Era vorba despre frica ei de singurătate, despre neputința de a lăsa trecutul să plece.

În acea noapte, am stat mult timp de vorbă cu Radu. I-am spus că nu mai pot trăi așa, că trebuie să ne găsim un loc al nostru. El a oftat adânc:

— Știu că nu e ușor, dar nu pot să-mi las mama singură. E tot ce mi-a rămas după tata…

Am simțit că mă sufoc. Între dorința mea de libertate și nevoia lor de apartenență era un război tăcut, fără câștigători.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Lidia lângă pătuțul lui Vlad, ținând din nou fotografia. M-a privit lung și mi-a spus:

— Irina, știu că nu-ți e ușor cu mine. Dar mi-e teamă că dacă vă las să plecați, n-o să mă mai caute nimeni. N-o să mai fiu mamă pentru nimeni.

Am luat-o de mână și i-am spus cu sinceritate:

— Nu puteți fi mamă doar dacă ne țineți lângă dumneavoastră cu forța. Poate ar trebui să încercăm să fim o familie altfel.

Nu știu dacă m-a înțeles sau dacă vreodată va accepta schimbarea. Dar știu că sub aceeași fotografie veche se ascunde o poveste de iubire, frică și pierdere pe care multe femei din România o trăiesc zi de zi.

Oare câte dintre noi reușim să ne găsim locul între trecut și viitor? Oare putem construi o familie fără să ne pierdem pe noi înșine?