Sub același acoperiș, cu suflete străine: Povestea Mariei și a lui Radu

— Maria, iar ai pus prea multă sare! Nu înțelegi că nu pot mânca așa ceva? Glasul lui Radu răsuna tăios prin bucătăria mică, iar eu, cu lingura în mână, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să gătesc ceva care să-i placă. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund dezamăgirea: — Poate dacă ai încerca să gătești tu, ai înțelege că nu e chiar atât de simplu.

A oftat teatral și a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge aerul greu dintre noi. — Nu e treaba mea. Tu stai acasă, tu gătești. Eu muncesc toată ziua. M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră care se târăște pe lângă pereții casei. De când rămăsesem fără serviciu, după restructurările de la fabrica din oraș, mă simțeam tot mai mult o povară. Radu nu-mi reproșa direct, dar fiecare gest, fiecare privire spunea totul.

În acea seară, după ce a trântit farfuria în chiuvetă și a ieșit din bucătărie fără să spună un cuvânt, am rămas singură cu mirosul de ciorbă și cu lacrimile care-mi curgeau pe obraji. M-am întrebat când am ajuns aici. Când am devenit doi străini care trăiesc sub același acoperiș?

Când l-am cunoscut pe Radu, era alt om. Îmi aducea flori de câmp și mă făcea să râd cu glumele lui stângace. Îmi promitea că vom construi împreună o viață frumoasă, chiar dacă nu aveam nimic. Dar viața ne-a adus griji, facturi neplătite și nopți nedormite. Și undeva pe drum, am uitat să mai fim blânzi unul cu celălalt.

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Radu la masă, citind ziarul. — Bună dimineața, am spus încet. — Bună, a răspuns fără să mă privească. Am pus cafeaua pe masă și am încercat să sparg gheața: — Poate ar trebui să vorbim…

A ridicat privirea, obosit: — Despre ce? Despre cum nu reușești să faci nimic bine? Sau despre cum eu trebuie să trag pentru amândoi? M-am înfuriat: — Nu e corect! Știi bine că nu mi-am dorit să fiu concediată! Am trimis zeci de CV-uri… Nimeni nu angajează la vârsta mea! S-a ridicat brusc: — Mereu ai scuze! Mereu e vina altcuiva!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea că femeia trebuie să rabde pentru familie. Dar cât poți să rabzi până când te pierzi pe tine?

Seara, am primit un telefon de la sora mea, Ioana: — Maria, ce faci? Pari abătută… I-am povestit totul printre suspine. — Nu poți trăi așa! Trebuie să-i spui ce simți! Poate are nevoie să audă cât te doare…

Am închis telefonul cu inima grea. În acea noapte, l-am așteptat pe Radu să vină acasă. Era târziu și mirosea a alcool. — Iar ai fost cu băieții la bar? am întrebat încet. — Da, măcar acolo nu mă bate nimeni la cap! a răspuns el.

Nu am mai rezistat. — Radu, nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în doi! S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. — Ce vrei să spui? — Vreau să fim din nou noi… Sau măcar să încercăm. Dar nu pot singură!

A tăcut mult timp. — Și eu sunt obosit, Maria… Mi-e frică să nu pierdem totul. Dar nu știu cum să repar…

Am plâns amândoi în acea noapte. Pentru prima dată după mult timp, ne-am spus adevărul: că ne doare, că ne e teamă, că nu știm dacă mai putem merge împreună.

Zilele au trecut greu. Am început să merg la interviuri pentru orice job găseam: vânzătoare la supermarket, femeie de serviciu la școală. Radu s-a străduit să fie mai atent cu vorbele lui. Uneori reușea, alteori nu.

Într-o sâmbătă dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Maria, hai să mergem împreună la piață azi.” Am zâmbit printre lacrimi. Poate era un început.

La piață ne-am certat din nou: el voia roșii „ca la mama acasă”, eu voiam să economisim bani. Dar printre replici tăioase și priviri furioase, am cumpărat împreună legume proaspete și am gătit acasă o ciorbă simplă. Am mâncat-o împreună fără reproșuri.

Nu știu dacă vom reuși să ne regăsim cu adevărat sau dacă doar prelungim o agonie inevitabilă. Dar știu că uneori dragostea nu e despre flori sau promisiuni mari, ci despre a rămâne atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb: câți dintre noi trăim lângă cineva pe care nu-l mai cunoaștem? Cât putem sacrifica din noi pentru o familie care scârțâie? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…