Sub coaja pâinii: Povestea unei iubiri care s-a frânt între așteptări și renunțare

— Ivana, iar ai uitat să pui sare în pâine? Vocea lui Darius a tăiat liniștea bucătăriei ca un cuțit. M-am oprit din frământat, mâinile acoperite de făină, inima bătându-mi nebunește. Mirosul de pâine caldă plutea în aer, dar în stomac simțeam doar un gol amar.

— Am pus, doar că… poate nu destul, am murmurat, evitând privirea lui. Știam că nu e vorba doar de sare. Era despre toate lucrurile mici pe care le făceam greșit, despre toate așteptările lui pe care nu reușeam să le împlinesc.

Darius s-a așezat la masă, oftând teatral. — Niciodată nu e ca la mama acasă. Știi, mama făcea pâinea perfectă. Tu… tu mereu te grăbești.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. De zece ani găteam pentru el, pentru copiii noștri, pentru familia lui care venea duminica la masă și mă privea critic. De zece ani încercam să fiu femeia pe care și-o dorea: gospodină, mamă, soție, angajată model. Dar niciodată nu era destul.

— Poate ar trebui să gătești tu, dacă tot știi mai bine, am spus încet, fără să-l privesc.

A izbucnit râzând scurt, ironic. — Nu te supăra, Ivana. Dar dacă nici pâinea nu-ți iese…

M-am ridicat brusc de la masă. — Nu e vorba de pâine! Nu vezi că nu mai pot? Că mă sufoc între așteptările tale și ale tuturor?

Copiii au intrat în bucătărie, Mira cu ochii mari, speriați, iar Vlad ținându-se de fusta mea. — Mami, ce s-a întâmplat?

Am zâmbit forțat. — Nimic, puiule. Mergeți la voi în cameră.

Darius m-a privit lung. — Nu mai dramatiza. Toate femeile fac asta. Uite la sora mea, la mama… Tu ai noroc că ai serviciu bun și tot te plângi.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. În minte mi-au venit toate serile în care am stat peste program la birou ca să aduc bani acasă, toate diminețile în care am făcut sandvișuri pe fugă pentru copii, toate duminicile în care am gătit pentru socri și am zâmbit când mă criticau pentru orice detaliu.

— Știi ce? Poate că nu sunt ca mama ta. Poate că nu vreau să fiu ca ea! Poate că vreau să fiu eu însămi!

Darius a tăcut o clipă, surprins de tonul meu. — Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că m-am săturat să trăiesc după regulile altora! Să mă simt mereu vinovată că nu sunt destul! Să mă pierd pe mine doar ca să vă mulțumesc pe voi!

A urmat o tăcere grea. Copiii ascultau din prag, Mira cu lacrimi în ochi.

— Ivana… exagerezi. Toți avem sacrificii de făcut.

— Da? Dar tu ce-ai sacrificat? Ai venit vreodată acasă mai devreme ca să stai cu copiii? Ai gătit vreodată? Ai întrebat vreodată ce-mi doresc eu?

A dat din umeri, jenat. — Eu aduc banii în casă.

— Și eu aduc! Dar eu aduc și pâinea, și grijile, și nopțile nedormite!

Am izbucnit în plâns. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă trezitoare. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am întrebat când am uitat cine sunt.

Mi-am amintit de mama mea, cum mă învățase să fac pâine când eram mică, cum râdea când greșeam și spunea: „Nu-i nimic, dragă! Important e să pui suflet.”

Dar aici, sufletul meu era tot mai mic.

Darius a venit după mine. — Ivana… hai înapoi. Nu are rost să ne certăm pentru o pâine.

— Nu e despre pâine! E despre noi! Despre cum nu mă vezi! Despre cum nu mă mai văd nici eu!

A oftat. — Ce vrei să fac?

— Să mă asculți. Să mă întrebi ce simt. Să fii lângă mine când mi-e greu.

A dat din cap încet. — Nu știu dacă pot…

Atunci am știut că ceva s-a rupt între noi.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapea cu Mira lângă mine, mângâindu-i părul până a adormit. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc: colegele de la birou care vin obosite și pleacă mai obosite acasă; vecina de la trei care crește singură doi copii; sora mea care a divorțat pentru că nu mai suporta indiferența soțului ei.

Dimineața am făcut din nou pâine. Am pus prea multă sare din greșeală și am râs singură când am gustat-o. Mira a venit lângă mine și m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am rămas fără cuvinte. Am privit-o lung și i-am spus:

— Încerc să fiu, puiule. Încerc din răsputeri.

Câteva zile mai târziu am avut o discuție cu Darius despre viitorul nostru. Nu știu încă dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai pot trăi doar pentru alții.

Mirosul pâinii proaspete încă îmi amintește de copilărie și de visurile mele uitate. Poate că e timpul să mă întorc la ele.

Oare câte femei trăiesc așa, uitând cine sunt doar ca să fie „destule” pentru ceilalți? Cât timp poți sacrifica din tine până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați face în locul meu?