Tatăl meu devine din nou tată: O poveste despre trădare, iertare și regăsire după treizeci de ani de căsnicie

— Cum ai putut să-mi faci asta, Doru? Cum? Glasul meu răsuna spart în bucătăria noastră mică din Pitești, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Doru stătea cu ochii în pământ, mâinile tremurând pe marginea mesei. Nu mai era bărbatul sigur pe el, cel care mă cucerise cu glumele lui, cu răbdarea lui, cu promisiunile de „împreună pentru totdeauna”.

— Nu știu, Maria… Nu știu ce să spun. A fost o greșeală… a murmurat el, evitând să mă privească.

— O greșeală? O greșeală de nouă luni? Am ridicat vocea fără să-mi pese dacă ne aud vecinii. — Și copilul? Copilul nu e o greșeală, Doru! Copilul e o viață! Și nu e al nostru!

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Treizeci de ani de căsnicie, trei decenii în care am crescut împreună, am trecut prin lipsuri, am plâns la moartea părinților noștri, am râs la nunta fiicei noastre, Andreea. Toate astea păreau acum șterse cu buretele de vestea că Doru urma să devină tată cu o femeie mai tânără cu douăzeci de ani decât mine.

Nu-mi amintesc cum am ajuns în dormitor. M-am prăbușit pe pat și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În minte mi se derulau scene din viața noastră: excursia la mare când Andreea era mică, serile în care dansam în sufragerie pe muzica lui Holograf, certurile mărunte care se terminau mereu cu împăcări dulci. Unde greșisem? Ce nu văzusem?

A doua zi dimineață, Andreea a venit la noi acasă. Avea ochii umflați de plâns și privirea pierdută.

— Mamă… tata mi-a spus. Nu știu ce să fac. Nu pot să cred…

Am strâns-o în brațe și am simțit că pentru ea trebuie să rămân puternică. Dar cum să fii stâncă atunci când totul în jurul tău se prăbușește?

— O să trecem și peste asta, i-am șoptit. Dar nu știam dacă spun adevărul.

Zilele au trecut ca prin ceață. Doru încerca să vorbească cu mine, dar nu-l lăsam. Îmi era teamă că dacă îl ascult, o să cedez. Prietenele mele — Viorica și Lenuța — au venit la mine cu plăcinte și sfaturi.

— Maria, nu-l ierta! Odată ce a făcut-o, o va face din nou! spunea Viorica cu foc.

— Dar gândește-te la tine… la liniștea ta. Poate ai nevoie de timp să vezi ce vrei cu adevărat, încerca Lenuța să mă tempereze.

Noaptea nu dormeam. Mă întrebam dacă aș fi putut preveni totul. Dacă nu m-aș fi lăsat prinsă în rutina zilnică — serviciu, piață, gătit, facturi — poate l-aș fi văzut pe Doru schimbându-se. Poate aș fi observat privirile lui pierdute sau mesajele ascunse pe telefon.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Doru — „Nu vreau să divorțez, Maria! Te iubesc! A fost o prostie!” — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt fără el. Toată identitatea mea era legată de familia noastră.

A doua zi dimineață am decis să merg la biserică. Nu eram foarte credincioasă, dar aveam nevoie de liniște. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a ascultat fără să mă judece.

— Maria, uneori Dumnezeu ne pune la încercare ca să ne arate cât suntem de puternici. Nu ești singură.

Cuvintele lui m-au ajutat să respir din nou. Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. Acolo am cunoscut-o pe doamna Rodica, o femeie trecută printr-un divorț dureros.

— Știi ce m-a salvat pe mine? Să-mi dau voie să fiu furioasă, tristă și apoi… liberă. Să nu mă mai definesc prin altcineva.

Am început să pictez flori mari și roșii pe pânză albă. Era ca și cum aș fi pus toată durerea mea acolo.

Între timp, Doru încerca să repare ce se putea repara. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Îmi pare rău”, „Te iubesc”, „Hai să vorbim”. Dar eu nu eram pregătită.

Într-o zi, am primit un mesaj de la femeia cu care Doru avea copilul — Simona o chema. „Vreau doar să știți că nu am vrut să vă distrug familia. Îmi pare rău.” Am simțit un val de furie și milă în același timp.

Andreea era prinsă între noi. Încerca să fie sprijin pentru amândoi, dar o vedeam cum suferă.

— Mamă, eu nu pot să-l urăsc pe tata… E tot tata… Dar nici nu pot să-l iert ușor…

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nici eu nu știu dacă pot ierta acum. Dar trebuie să găsim o cale să mergem mai departe.

Au trecut luni până când am reușit să stau față în față cu Doru fără să plâng sau să țip.

— Maria… vreau doar să știi că regret tot ce s-a întâmplat. Dar copilul acela nu are nicio vină. O să-l ajut cum pot… Dar tu ești familia mea.

L-am privit lung. Nu știam dacă îl mai iubesc sau dacă doar îmi era dor de viața noastră veche.

— Poate că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel, Doru… Dar poate putem construi ceva nou din ruinele astea.

Am decis să nu divorțăm imediat. Am mers la consiliere de cuplu. Am vorbit despre tot ce ne-a durut ani la rând — despre lipsa comunicării, despre frustrările nespuse, despre visurile abandonate.

Nu a fost ușor. Au fost zile când voiam doar să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar au fost și zile când am simțit că pot respira din nou lângă el.

Andreea a acceptat într-un final ideea că are un frățior vitreg. Eu încă învăț să trăiesc cu această realitate.

Acum mă uit în oglindă și văd o altă Maria — mai puternică, mai conștientă de sine, dar încă rănită.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj îți trebuie ca să ierți sau măcar să mergi mai departe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?