Testamentul fără nume: Adevărul care mi-a spulberat viața

— Nu se poate, domnule notar, trebuie să fie o greșeală! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce hârtia rece a testamentului îmi ardea degetele. În jurul meu, sala era tăcută, doar ceasul vechi de pe perete ticăia apăsat, ca o bătaie de inimă străină. Mama lui Radu, doamna Stanciu, mă privea cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. În colțul camerei, fratele lui, Lucian, își frământa mâinile, evitând să mă privească.

Radu murise acum două săptămâni, subit, la doar 48 de ani. Un infarct, au spus medicii. Nu am avut timp să mă pregătesc pentru nimic: nici pentru absența lui, nici pentru golul din casă, nici pentru tăcerea apăsătoare care s-a așternut peste apartamentul nostru din Drumul Taberei. Dar niciodată nu m-aș fi așteptat la asta: să aflu că tot ce am construit împreună — firma de mobilă pe care o porniserăm de la zero, apartamentul, economiile — nu mai există pentru mine. Totul fusese lăsat unei femei pe care nu o cunoșteam: Irina Popescu.

— Cine este Irina Popescu? am întrebat, cu vocea spartă.

Notarul a ridicat din umeri, formal. — Doamnă, eu doar citesc ce scrie aici. Domnul Radu Stanciu și-a exprimat clar dorința.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol, cu hârtiile strânse la piept, și am început să plâng. Mama lui Radu a venit după mine, încercând să mă îmbrățișeze.

— Nu știam nimic, Ana… îți jur. Radu nu ne-a spus niciodată nimic despre femeia asta.

Am dat din cap, dar nu puteam să o cred. Cum să nu fi știut? Cum să nu fi simțit nimic? În fiecare seară, Radu venea acasă, mâncam împreună, vorbeam despre planuri, despre concediul la mare pe care îl visam de ani de zile. Și totuși, undeva, ceva îmi scăpase.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-o ceață. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Vecina de la doi, tanti Mariana, mi-a adus ciorbă și m-a bătut pe umăr: „Lasă, mamă, că viața merge înainte.” Dar eu nu puteam să merg nicăieri. Mă uitam la pozele cu Radu din excursia la Brașov și mă întrebam cine era bărbatul acela care mă ținea de mână.

Am început să caut. Am răscolit sertarele, dulapurile, cutiile cu acte. Am găsit o agendă veche, cu pagini mototolite. Printre notițe despre întâlniri de afaceri și liste de cumpărături, am găsit un număr de telefon scris cu pix roșu: „Irina — 0723…”

Am sunat. Vocea de la capătul firului era caldă, dar nesigură.

— Alo?

— Bună ziua… mă scuzați că vă deranjez. Sunt Ana Stanciu. Soția lui Radu.

A urmat o tăcere lungă.

— Știu cine sunteți, doamnă. Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.

— Cine sunteți? De ce v-a lăsat Radu totul?

Irina a oftat adânc.

— Nu vreau să vă rănesc mai mult decât sunteți deja. Dar cred că ar trebui să ne vedem. Să vă spun totul față în față.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Cotroceni. Irina era o femeie de vreo 40 de ani, cu părul scurt și ochii obosiți. Avea un aer trist, dar demn.

— Radu și cu mine ne-am cunoscut acum zece ani, a început ea. Eram colegi la început. Apoi… am devenit mai mult decât atât. Știu că pare nedrept. Știu că vă doare. Dar el m-a iubit și pe mine. Și avem un copil împreună.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine.

— Un copil? De ce nu mi-a spus niciodată?

— Pentru că nu a avut curaj. Pentru că nu a vrut să vă piardă nici pe dumneavoastră. A trăit între două vieți și nu a știut să aleagă.

M-am ridicat brusc de la masă. Nu mai puteam respira. Am ieșit în stradă și am început să merg fără țintă, printre mașini și oameni grăbiți. M-am oprit abia când am ajuns în fața blocului nostru gri, unde totul părea neschimbat — dar eu nu mai eram aceeași.

În zilele următoare, am primit notificări de la bancă: conturile fuseseră blocate, apartamentul urma să fie evaluat pentru vânzare. Firma era deja pe numele Irinei. Am încercat să vorbesc cu Lucian, dar el doar a dat din umeri:

— Ana, îmi pare rău… Radu era fratele meu, dar nici eu nu știam nimic despre asta. Poate că ar trebui să mergi mai departe.

Dar cum să merg mai departe când tot ce aveam era construit pe o minciună? Cum să mă uit în oglindă și să nu mă întreb dacă am fost vreodată cu adevărat iubită?

Am început să merg la psiholog. La început nu puteam vorbi deloc. Doar plângeam. Dar încet-încet am început să pun cap la cap bucățile vieții mele. Să-mi dau seama că nu eu am greșit. Că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult sunt cei care ne pot răni cel mai tare.

Într-o zi, Irina m-a sunat din nou.

— Ana, știu că e greu. Dar dacă vrei să-l cunoști pe Vlad… băiatul nostru… cred că ar fi bine pentru toți.

Am stat mult pe gânduri. Într-un final, am acceptat. L-am întâlnit pe Vlad într-un parc. Era un copil blonduț, cu ochii lui Radu. M-a privit curios și mi-a zâmbit timid.

— Tu ești prietena lui tati?

Am zâmbit printre lacrimi.

— Da, dragul meu. Am fost prietena lui tati.

Poate că nu voi înțelege niciodată de ce Radu a ales să trăiască așa. Poate că nu voi ierta niciodată complet. Dar știu că trebuie să merg mai departe. Să-mi reconstruiesc viața din cioburi și să învăț să am din nou încredere.

Mă întreb uneori: cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi? Și cât de mult putem ierta ca să ne găsim liniștea?