Treizeci de ani de iubire, o noapte de secrete: Povestea mea, Ela

— Nu pot să cred că faci asta, Victor! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă a lămpii arunca umbre ciudate pe chipul lui. Ochii îi erau goi, ca și cum nu mă mai vedea. — Ela, nu mai pot. Nu mai simt nimic. Mă mut la Irina.

Irina. Numele ei a căzut ca un ciob în inima mea. Prietena mea din copilărie, cea cu care împărțisem sandvișuri la școală și secrete la colțul blocului. Cum putea să-mi facă una ca asta? Cum putea el să mă părăsească după treizeci de ani, pentru ea?

Am rămas singură în bucătărie, cu ceștile de cafea neterminate și cu un gol în stomac care nu părea să se umple niciodată. Am plâns până dimineața, până când lacrimile s-au uscat și am rămas doar eu cu mine însămi și cu întrebările care nu-mi dădeau pace.

A doua zi, mama m-a sunat. — Ela, vino acasă. Nu trebuie să treci singură prin asta. Dar ce știa ea? Mama nu știa că eu și Victor ne certam de ani buni, că ne pierdusem undeva pe drum, între facturi neplătite și griji pentru copii. Dar niciodată nu mi-am imaginat că el ar putea pleca. Și mai ales cu Irina.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi adun viața bucățică cu bucățică. Am mers la serviciu, am zâmbit fals colegilor și am evitat privirile pline de milă ale vecinelor. Toată lumea știa deja. Într-un oraș mic ca al nostru, veștile circulă mai repede decât vântul.

Într-o seară, când mă întorceam acasă, am găsit o scrisoare băgată pe sub ușă. Era scrisul Irinei. „Ela, trebuie să vorbim. Sunt lucruri pe care nu le știi.” Am aruncat scrisoarea pe masă și am stat minute bune uitându-mă la ea. Ce ar mai fi putut să-mi spună? Ce scuză putea exista pentru trădarea asta?

Totuși, curiozitatea a fost mai puternică decât furia. Ne-am întâlnit la cafeneaua unde obișnuiam să mergem împreună când eram adolescente. Irina era schimbată — mai slabă, cu cearcăne adânci sub ochi. — Ela, știu că nu ai niciun motiv să mă asculți, dar trebuie să știi adevărul despre Victor… și despre mine.

Am tăcut, lăsând-o să continue. — Nu a fost doar vina mea. Victor… el te-a mințit de ani de zile. Nu doar cu mine. Și… și nu e singurul secret pe care îl ascunde.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce vrei să spui?

Irina a scos o fotografie veche din geantă. Era o poză cu noi trei: eu, ea și Victor, la o petrecere din studenție. Pe spatele pozei era scris: „Pentru Ela, cu dragoste — V.”

— Nu ți-a spus niciodată că în noaptea aia… tu ai plecat devreme. Eu am rămas cu el. Am crezut mereu că a fost doar o greșeală, dar… Ela, eu cred că fiica mea, Ana, e copilul lui Victor.

M-am ridicat brusc de la masă, simțind că totul se învârte în jurul meu. Ana era născută la câteva luni după acea petrecere. Irina fusese mereu vagă despre tatăl Anei, spunând că a fost o aventură de-o noapte cu cineva necunoscut.

— Minți! am strigat.

— Nu mint, Ela! Am tăcut toți anii ăștia pentru că mi-a fost rușine. Dar acum… trebuie să știi adevărul.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la fiecare moment din viața mea cu Victor: la felul în care mă privea uneori absent, la certurile fără motiv, la distanța care crescuse între noi fără să-mi dau seama.

A doua zi am mers la Ana acasă. — Trebuie să vorbim serios, i-am spus direct.

Ana m-a privit speriată. — Ce s-a întâmplat?

— Ana… tu știi cine e tatăl tău?

A dat din umeri. — Mama n-a vrut niciodată să-mi spună.

— Crezi că ai vrea să afli?

A dat din cap că da, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

Am decis împreună să facem un test ADN. Au urmat zile chinuitoare de așteptare, în care fiecare sunet al telefonului îmi făcea inima să tresară.

Rezultatul a venit într-o dimineață ploioasă: Victor era tatăl Anei.

M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil. Toată viața mea fusese o minciună frumos ambalată: soțul meu avusese un copil cu cea mai bună prietenă a mea și nimeni nu-mi spusese nimic.

Am vrut să-l confrunt pe Victor, dar el deja plecase din oraș cu Irina și Ana. Mi-au lăsat doar un bilet: „Ne pare rău pentru tot.”

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. M-am simțit trădată de toți cei pe care îi iubeam. Mama încerca să mă ajute: — Viața merge înainte, Ela! Dar cum poți merge înainte când tot ce ai crezut s-a dovedit a fi fals?

Am început să merg la psiholog și încet-încet am învățat să mă iert pe mine însămi pentru naivitate și pentru faptul că nu am văzut semnele mai devreme. Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi din liceu și am descoperit cât de mult contează sprijinul celor dragi.

Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Ela, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Aș vrea să te văd.”

Ne-am întâlnit într-un parc și am plâns amândouă mult timp fără să spunem nimic. Apoi Ana m-a îmbrățișat: — Pentru mine vei fi mereu ca o mamă.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din centrul orașului și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să iert — pe Victor, pe Irina, pe Ana și chiar pe mine însămi.

Mă întreb uneori: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și dacă adevărul doare atât de tare… merită totuși să-l aflăm?