Ultima promisiune făcută mamei: Între lacrimi și speranță în inima Bucureștiului

— Nu pleca încă, mamă… te rog, mai stai puțin cu mine, am atâtea să-ți spun…
Vocea mea răsună stins în camera slab luminată, unde doar ceasul vechi de pe perete mai îndrăznește să tulbure liniștea. Plouă afară, iar picăturile se preling pe geam ca niște lacrimi pe obrazul copilului care am fost cândva. Mama zace pe pat, palidă și obosită, cu ochii pierduți undeva între lumea asta și cealaltă.

— Sorina, nu te mai necăji… așa e viața, îmi șoptește ea cu un zâmbet slab. Dar eu nu pot să accept. Nu acum, nu așa.

De când tata a plecat la altă femeie, iar fratele meu, Vlad, s-a mutat la Cluj și nu a mai dat niciun semn de ani buni, am rămas doar eu cu mama. Am crescut împreună, ca două surori care se țin una pe alta să nu cadă. Dar boala asta nemiloasă a venit ca o furtună și a măturat tot ce construisem împreună.

În ultimele luni, am trăit cu frica în sân. Fiecare zi era o luptă: cu medicii, cu sistemul, cu neputința. Am vândut tot ce aveam mai de preț ca să-i pot cumpăra tratamentele. Am renunțat la jobul meu de la librărie și am început să fac curățenie prin casele altora. Oamenii mă priveau ciudat — „Tu nu erai fata aia care citea mereu în parc?” — dar nu-mi mai păsa. Tot ce conta era să-i mai dau mamei o zi, o oră, un minut în plus.

În seara asta însă simt că timpul nostru se scurge printre degete. Mama mă privește lung și-mi spune:

— Sori, promite-mi ceva…

Înghit în sec. Știu ce urmează.

— Promite-mi că o să-l cauți pe Vlad. Că n-o să rămâi singură pe lume.

Îmi vine să urlu. Vlad, fratele meu pe care l-am urât ani întregi pentru că ne-a abandonat când aveam cea mai mare nevoie de el. Vlad, care n-a venit nici măcar la înmormântarea bunicului. Cum să-l caut? Cum să-l iert?

— Mamă… nu pot…

Ea mă strânge de mână cu ultimele puteri.

— Te rog… pentru mine…

Plâng în hohote, ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi. Dar rana asta e mult mai adâncă.

— Bine… promit.

A doua zi dimineață mama nu mai era. Camera părea mai goală ca niciodată. Am rămas singură cu promisiunea făcută și cu o ură veche care mă ardea pe dinăuntru.

Au trecut săptămâni până am găsit curajul să-l sun pe Vlad. Numărul lui era încă salvat în telefonul vechi al mamei. Am format tremurând.

— Alo? Cine e?

Vocea lui mi s-a părut străină și rece.

— Sunt Sorina…

O tăcere grea s-a lăsat între noi.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama… a murit.

Niciun sunet la capătul celălalt. Doar respirația lui sacadată.

— Vin acasă.

Când a ajuns, l-am privit ca pe un străin. Avea riduri noi și ochii triști. Ne-am certat din prima clipă.

— De ce n-ai fost aici? De ce ne-ai lăsat?

— Crezi că mi-a fost ușor? Am fugit pentru că nu mai suportam scandalurile dintre tata și mama! Pentru că tu mereu erai copilul perfect!

Am izbucnit amândoi în plâns. Pentru prima dată după ani de zile, ne-am spus tot ce aveam pe suflet: reproșuri, regrete, dorințe neîmplinite.

— Mama te-a iubit la fel de mult ca pe mine, i-am spus printre lacrimi.

— Știu… dar eu n-am știut cum să rămân.

Am petrecut zile întregi împreună, încercând să punem cap la cap amintirile despre mama: cum făcea cozonaci de Crăciun, cum ne citea povești seara, cum ne certa când ne băteam pentru telecomandă. Încet-încet, ura s-a transformat în dor și dorul în iertare.

La parastasul de șase săptămâni am stat unul lângă altul la biserică. Preotul a spus: „Familia e tot ce rămâne când lumea se prăbușește.” Am simțit atunci că mama încă e cu noi — în fiecare vorbă bună, în fiecare gest de împăcare.

După slujbă, Vlad mi-a spus:

— Sori, hai să nu ne mai pierdem niciodată.

L-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai sunt singură pe lume.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste București. Mă gândesc la mama și la ultima ei dorință: să fim din nou o familie.

Oare câți dintre noi reușim să iertăm înainte să fie prea târziu? Oare cât valorează o promisiune făcută pe patul de moarte? Voi ați putea trece peste ani de răni și tăceri pentru cei dragi?