Ultima Scrisoare către Sora Mea: Povestea lui Rareș și Umbra Trecutului

— Rareș, nu te mai uita la mine așa! Nu e vina mea că mama a plecat!
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de ieri. Aveam doar doisprezece ani, dar simțeam că lumea mea se prăbușește. Ioana, cu trei ani mai mare, era tot ce-mi rămăsese după ce mama a dispărut fără urmă într-o zi de martie, lăsându-ne cu tata, un om tăcut și închis, care nu știa să-și arate dragostea decât prin tăcere și priviri apăsătoare.

— Nu înțelegi, Ioana! Nu pot să cred că pur și simplu a plecat. Trebuie să fie o explicație! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Ioana s-a întors cu spatele la mine, prefăcându-se preocupată de vasele din chiuvetă. Dar îi vedeam umerii tremurând. Știam că și ea suferă, dar nu voia să arate nimănui.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele. Tata venea târziu de la serviciu, iar când intra pe ușă, nici nu ne privea. Eu și Ioana ne refugiam fiecare în camera lui, evitând să vorbim despre mama. Dar întrebările mă rodeau: unde e? De ce nu ne-a luat cu ea? Ce am făcut greșit?

Într-o seară, am găsit o scrisoare ascunsă sub salteaua patului Ioanei. Am citit-o pe furiș, cu inima bătând nebunește:

„Ioana, să nu-i spui lui Rareș adevărul. El e prea mic ca să înțeleagă. Îmi pare rău că trebuie să plec, dar nu mai pot trăi cu minciuna asta. Ai grijă de el. Mama.”

Am simțit cum lumea mi se năruie. Ce adevăr? Ce minciună? Am alergat la Ioana cu scrisoarea în mână.

— Ce ascunzi de mine? Ce nu vrei să știu? am strigat.

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de teamă și vinovăție.

— Rareș… nu e momentul…

— Spune-mi! am urlat.

A izbucnit în plâns și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singur.

— Mama… mama nu era fericită cu tata. De ani de zile se certau din cauza banilor, a trecutului… Tata a făcut ceva rău când era tânăr. A fost la pușcărie pentru furt. Mama a aflat abia după ce s-au căsătorit. A încercat să-l ierte, dar nu a reușit niciodată să treacă peste rușine.

Am rămas mut. Tata? La pușcărie? Tot ce știam despre el era că muncește la fabrică și vine acasă obosit. Nu mi-l puteam imagina altfel.

— De ce nu mi-a spus nimeni? am întrebat încet.

— Pentru că ai fost mereu copilul mamei. Ea voia să te protejeze. Eu… eu am aflat când aveam vârsta ta acum. Mi-a spus într-o noapte când tata era beat și a spart un pahar pe masă…

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel între mine și tata. Îl priveam altfel, cu teamă și neîncredere. El simțea asta și devenea tot mai distant.

Au trecut luni întregi fără vești de la mama. Ioana încerca să fie puternică pentru amândoi, dar o vedeam cum se stinge pe zi ce trece. Într-o zi, a venit acasă cu ochii roșii:

— Rareș, trebuie să-ți spun ceva… Am găsit-o pe mama. E la Bacău, trăiește cu altcineva.

M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote. Simțeam că nu mai am pe nimeni.

— Nu e vina ta! Nu e vina noastră! a încercat Ioana să mă liniștească.

Dar nu puteam să cred asta. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva eu am fost motivul pentru care mama a plecat.

Tata s-a închis complet în el însuși. Într-o seară, l-am auzit vorbind singur în bucătărie:

— Am pierdut tot… din cauza trecutului meu blestemat…

Am intrat încet și l-am privit cum își șterge lacrimile cu dosul palmei. Pentru prima dată l-am văzut slab, omenește slab.

— Tata… de ce nu mi-ai spus niciodată?

S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Ce rost avea? Credeam că dacă muncesc din greu, dacă vă pun pâinea pe masă… poate o să uităm toți…

Am stat mult timp în tăcere, fiecare cu gândurile lui. În acea noapte am înțeles că oamenii mari poartă poveri pe care copiii nu le pot pricepe.

Anii au trecut greu peste noi. Ioana a plecat la facultate la Cluj, iar eu am rămas singur cu tata într-o casă prea mare pentru doi oameni atât de străini unul de altul.

Într-o zi de toamnă târzie, am primit o scrisoare de la Ioana:

„Rareș, știu că încă doare tot ce s-a întâmplat. Dar trebuie să încercăm să iertăm. Pe mama, pe tata… și pe noi înșine.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit mult la cuvintele ei. Poate că iertarea nu vine ușor, dar e singura cale spre liniște.

Acum sunt adult și încă port în suflet rana acelei despărțiri. Dar am învățat că adevărul doare mai puțin decât minciuna și că uneori trebuie să ai curajul să întrebi: „Ce ascunzi de mine?”

Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină familia? Oare cât timp putem fugi de adevăr înainte ca el să ne ajungă din urmă?