Umbra dintre noi: Povestea unei prietenii pierdute între scutece și așteptări nespuse

— Nu pot să cred că iar ai uitat să-l iei pe Vlad de la mine! am strigat în gând, în timp ce ușa apartamentului Irinei se trânti cu putere pe palierul blocului nostru vechi din cartierul Titan. Vlad, băiețelul ei de cinci ani, stătea cu ochii mari și umezi lângă mine, agățat de mâneca mea, în timp ce fiica mea, Ana, încerca să-l liniștească cu jucăria ei preferată.

Nu era prima dată când Irina întârzia. La început, totul părea firesc: două mame singure, unite de vârtejul vieții cotidiene, împărțind grijile și bucuriile creșterii copiilor. Ne-am apropiat când copiii noștri au început grădinița împreună. Îmi amintesc și acum prima noastră cafea băută pe fugă, cu ochii la ceas și cu sufletul la ușă, gata să fugim dacă unul dintre copii plângea.

— Poți să-l ții pe Vlad o oră? Trebuie să ajung la farmacie, mi-a spus Irina într-o zi, cu vocea tremurată de oboseală.

— Sigur, nici o problemă! am răspuns atunci, simțindu-mă utilă și solidară.

Dar orele s-au transformat în zile, iar zilele în săptămâni. Irina a început să mă sune din ce în ce mai des: „Poți să-l iei tu azi de la grădi? Am ședință la muncă.” Sau „Te rog, ține-l până vin eu, nu știu cât durează la doctor.” La început am acceptat fără să clipesc. Știam cât de greu e să fii mamă singură, cu un job solicitant și fără bunici aproape. Dar încet-încet am simțit cum granițele dintre ajutor și obligație se estompează.

Într-o seară de vineri, când Ana era deja obosită și eu visam la o baie fierbinte după o zi grea la birou, Irina m-a sunat:

— Te rog, ține-l pe Vlad până la 10. Am ieșit cu colegii la un pahar. Promit că nu durează mult!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când ieșea „doar pentru puțin”, dar niciodată nu se întorcea la timp. Am acceptat din nou, dar în sufletul meu s-a aprins o scânteie de revoltă.

Sâmbătă dimineața, Ana m-a întrebat:

— Mami, Vlad stă mereu la noi? Nu mai vine Irina să-l ia?

Am zâmbit forțat și am încercat să-i explic că uneori oamenii au nevoie de ajutor. Dar adevărul era că mă simțeam folosită. Soțul meu, Radu, a observat și el schimbarea:

— De ce nu-i spui că nu mai poți? Nu e corect față de tine sau față de Ana.

— Știu… dar mi-e teamă să nu creadă că nu-mi pasă. Și dacă se supără?

Radu a oftat și a dat din umeri:

— Poate e timpul să te gândești și la tine.

În acea zi am început să mă uit altfel la relația noastră. Îmi aminteam cum râdeam împreună la glumele despre viața de mamă sau cum ne ajutam cu rețete rapide pentru copii mofturoși. Dar acum totul părea o povară. Irina nu mă mai întreba dacă pot sau nu; pur și simplu presupunea că sunt disponibilă. Mesajele ei erau scurte: „Îl las pe Vlad la tine.” Fără „te rog”, fără „mulțumesc”.

Într-o după-amiază ploioasă, când Vlad era deja la mine de două ore peste timpul promis, am decis să-i spun adevărul. Mi-am făcut curaj și am bătut la ușa ei.

— Irina, trebuie să vorbim.

Ea a deschis ușa cu telefonul la ureche și cu privirea absentă.

— Da? Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine și pentru Ana. Nu pot fi mereu bona lui Vlad.

Irina m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Dar… credeam că ne ajutăm între noi! Eu n-am pe nimeni…

— Nici eu nu am pe nimeni! am izbucnit fără să vreau. Și eu sunt singură aici! Și eu am nevoie de sprijin!

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina a oftat adânc și a închis ușa încet după ce l-a luat pe Vlad.

În seara aceea n-am putut dormi. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Prietenia noastră părea că s-a sfârșit într-o clipită, iar eu rămâneam cu un gol în suflet și cu întrebarea dacă am făcut bine sau nu.

Zilele au trecut și Irina nu mi-a mai vorbit. Ne întâlneam pe scara blocului și schimbam doar priviri reci. Ana mă întreba mereu de Vlad, iar eu nu știam ce să-i răspund.

M-am întrebat adesea dacă prietenia adevărată înseamnă să te sacrifici mereu pentru celălalt sau dacă uneori trebuie să pui limite ca să nu te pierzi pe tine însăți. Oare câți dintre noi ajungem să fim „bona de serviciu” în relațiile noastre doar pentru că ne e teamă să spunem „nu”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?