Umbra pe care n-am văzut-o niciodată: Povestea unei mame și a fiului ei străin

— Vlad, te rog, răspunde-mi! Vlad! Țipătul meu a răsunat pe holul alb, rece, al spitalului județean din Pitești. Inima îmi bătea nebunește, iar mâinile îmi tremurau pe telefonul care nu mai suna. De două zile nu-mi răspunsese la mesaje, iar azi dimineață am primit un apel de la un număr necunoscut: „Doamnă Ionescu? Vlad e la Urgențe. Veniți repede.”

Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Am alergat pe coridoare, am întrebat asistentele cu vocea spartă de panică. Într-un final, l-am găsit: întins pe un pat, cu ochii închiși, palid ca varul. O asistentă m-a tras deoparte: „A avut o criză. E stabil acum, dar trebuie să vorbiți cu medicul.”

M-am așezat lângă el, i-am luat mâna în palmele mele. Era rece. Am început să-i vorbesc încet, ca atunci când era mic și avea febră: „Vlad, mamă, sunt aici. Nu te speria. O să fie bine.”

Nu știu cât timp a trecut până când a deschis ochii. S-a uitat la mine cu o privire străină, ca și cum nu mă recunoștea. „Ce cauți aici?” a șoptit, abia auzit.

— Cum adică ce caut? Sunt mama ta! Am venit imediat ce am aflat!

A întors capul spre perete. „Nu trebuia să vii.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Cum să nu vin? Sunt mama lui! Dar n-am spus nimic. L-am lăsat să tacă.

În următoarele zile am stat la spital cât am putut. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat, dar Vlad nu voia să vorbească. Medicul mi-a spus doar că a fost o criză de epilepsie, dar că ar fi trebuit să știm de mai demult. „Nu v-a spus? Nu lua tratament?”

Am dat din cap că nu știu nimic. Cum să nu știu? Cum să nu-mi spună?

Într-o după-amiază, când ieșeam din salon, am văzut-o pe fata aceea brunetă care tot apărea pe holuri. M-a privit direct în ochi și s-a apropiat.

— Sunteți mama lui Vlad?

— Da… Tu cine ești?

— Mă cheamă Irina. Sunt… prietena lui Vlad.

Am simțit un junghi de gelozie și rușine. Nu știam nimic despre ea. Nu știam nimic despre viața lui Vlad de când plecase la facultate la București și apoi rămăsese acolo, cu jobul lui de programator. Vorbeam rar la telefon, iar când venea acasă la Mioveni era mereu grăbit.

Irina m-a privit cu milă.

— Vlad nu v-a spus niciodată… despre el?

— Ce anume?

A ezitat o clipă.

— Despre boala lui… Despre… viața lui de acolo.

Am simțit cum mă sufoc.

— Nu… Nu mi-a spus nimic! De ce nu mi-a spus?

Irina a oftat.

— Poate pentru că i-a fost frică să nu-l judecați. Sau pentru că n-a vrut să vă îngrijorați.

Mi-au dat lacrimile. Ce fel de mamă eram dacă propriul meu copil nu putea să-mi spună ce-l doare?

În zilele următoare am început să aflu tot felul de lucruri despre Vlad — de la Irina, de la colegii lui care veneau în vizită, de la asistentele care îl cunoșteau mai bine decât mine. Vlad trăia cu epilepsie de aproape trei ani și ascunsese totul de mine. Avea o gașcă de prieteni cu care mergea la munte, făcea voluntariat la un centru pentru copii cu dizabilități și… avea o relație serioasă cu Irina de mai bine de doi ani.

M-am simțit trădată și vinovată în același timp. Îmi aminteam cum îl certam la telefon că nu vine mai des acasă, că nu mă sună destul, că „nu mai e ca înainte”. Dar niciodată nu l-am întrebat cu adevărat dacă e bine sau dacă are nevoie de ajutor.

Într-o seară, după vizită, am rămas singură cu el în salon. Vlad se uita pe geam, absent.

— Vlad… De ce nu mi-ai spus nimic?

A oftat adânc.

— Pentru că n-ai fi înțeles… Pentru că mereu ai vrut să fiu altfel decât sunt eu.

— Ce vrei să spui?

— Mereu ai vrut să fiu băiatul perfect: note bune, politehnică, serviciu stabil… Dar eu nu sunt așa! Am boala asta… Am avut nevoie de ajutor și n-am știut cum să-ți spun fără să te dezamăgesc.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— N-ai cum să mă dezamăgești! Ești copilul meu!

A zâmbit trist.

— Poate că da… Dar uneori m-am simțit singur chiar și când eram acasă.

Am rămas tăcuți mult timp. În mintea mea se derulau toate momentele în care l-am certat pentru lucruri mărunte, toate dățile când i-am spus „nu ai voie” sau „nu e bine”.

Când a fost externat, Irina a venit să-l ia cu mașina. M-au invitat și pe mine la ei acasă, în București. Am acceptat — timid, rușinată, dar hotărâtă să încerc să-l cunosc pe adevăratul Vlad.

În apartamentul lor micuț am văzut poze cu ei doi la munte, diplome de voluntariat și medicamentele lui Vlad aranjate ordonat pe raft. Irina mi-a făcut cafea și mi-a povestit cum Vlad îi ajutase pe copiii din centru chiar și atunci când îi era rău.

În acea seară am stat toți trei la masă și am râs pentru prima dată după mult timp. Am simțit că poate mai am o șansă să fiu mama lui Vlad — nu mama băiatului perfect din mintea mea, ci mama omului adevărat care era el.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat copiii? Câți suntem dispuși să-i acceptăm așa cum sunt ei — cu tot cu umbrele lor? Poate că uneori trebuie să pierdem tot ca să putem începe din nou.