Umbra promisiunii: Povestea unui tată și a fiului său în România de azi

— Tata, de ce nu răspunzi la telefon? Te-am sunat de zece ori!
Vocea lui Radu răsuna din hol, tăioasă, neliniștită. Am tresărit, cu mâinile încă murdare de la soba pe care încercam să o repar cu sârmă și o bucată de tablă găsită la gunoi. M-am șters pe pantaloni și am ieșit din bucătăria îngustă, unde aburii de la cartofii fierți se amestecau cu mirosul de rugină și frig.
— Nu l-am auzit, măi băiete, am zis, încercând să-mi maschez vocea tremurată.
Radu m-a privit lung, cu ochii lui albaștri, la fel ca ai mamei lui, Dumnezeu s-o ierte. A lăsat jos sacoșa cu portocale și pâine, și-a scos geaca și a început să inspecteze camera.
— Tata, aici e mai frig ca afară! Ai plătit întreținerea?
Mi-am mușcat buza. Nu voiam să-i spun că pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și chirie, că de două luni nu mai am gaz și că soba asta e tot ce mă desparte de gerul de afară.
— Da, am plătit, am mințit. Doar că s-a stricat caloriferul.
A oftat și a început să strângă hainele aruncate pe pat, să le pună la loc. M-am simțit ca un copil prins cu minciuna, deși eu eram tatăl.
— Tata, nu vreau să te superi, dar dacă ai nevoie de bani, spune-mi! Nu trebuie să te chinui așa.
Mi-am încleștat pumnii. Mândria mea era tot ce-mi mai rămăsese. Am muncit patruzeci de ani pe locomotive, am tras după mine vagoane pline de oameni și vise, dar n-am știut niciodată să cer ajutor.
— Lasă, Radule, mă descurc eu. Tu ai familia ta, ai ratele la apartament, nu-ți face griji pentru mine.
A tăcut o clipă, apoi a venit lângă mine și m-a îmbrățișat. Am simțit cât de mult mi-a lipsit apropierea asta, dar n-am putut să mă las moale.
— Tata, nu vreau să te pierd ca pe mama. Nu mai ține totul în tine.
Am simțit un nod în gât, dar am dat din cap și am schimbat vorba.
După ce a plecat, am rămas singur cu tăcerea mea și cu promisiunea pe care mi-o făcusem: să nu-l împovărez niciodată cu necazurile mele. Dar zilele treceau greu. Facturile se adunau pe masă ca niște sentințe, iar frigul părea că mușcă tot mai tare din pereți și din sufletul meu.
Într-o seară, când încercam să-mi încălzesc mâinile la flacăra slabă a unei lumânări, a bătut la ușă vecina de la doi, tanti Maria.
— Gheorghe, ai nevoie de ceva? Am făcut o ciorbă de perișoare…
Am refuzat politicos, rușinat că ajunsesem să depind de mila altora. Dar ea a lăsat castronul pe masă și a plecat fără să spună nimic. Am plâns atunci, pentru prima dată după moartea soției mele.
A doua zi am găsit în cutia poștală un plic cu somație de la întreținere. Aveam două săptămâni să plătesc restanța sau urma să fiu dat afară. Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-l sun pe Radu, dar n-am avut curaj. Am mers la biserică și m-am rugat să găsesc o soluție.
În duminica următoare, Radu a venit din nou cu soția și fetița lor. Au adus cozonac și portocale, iar nepoata mea, Ilinca, a alergat prin casă ca un spiriduș. Pentru câteva ore am uitat de toate grijile.
— Tata, hai cu noi la București! Avem o cameră liberă, Ilinca te iubește, nu trebuie să stai aici singur!
Am refuzat din nou. Nu voiam să fiu o povară. Dar când au plecat și am rămas iar singur, m-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Poate că dragostea nu înseamnă doar să protejezi pe ceilalți de necazurile tale, ci și să le permiți să te ajute.
În ziua când trebuia să plătesc restanța, am găsit pe masă un plic cu bani și un bilet: „Tata, nu mai ascunde adevărul. Suntem o familie.” Radu fusese aici cât dormeam. Am izbucnit în plâns.
Am plătit datoriile și am început să mă gândesc serios la propunerea lor. Poate că nu e rușinos să accepți ajutorul celor dragi. Poate că adevărata putere stă în sinceritate, nu în tăcere.
Mă uit acum la poza cu Radu și Ilinca și mă întreb: câți dintre noi alegem să suferim în tăcere, de teamă să nu-i dezamăgim pe cei pe care îi iubim? Oare nu merităm cu toții o mână întinsă și o vorbă bună? Voi ce ați face în locul meu?