Umbra Victoriei: Povestea unei fiice care nu a fost niciodată iubită

— Nu înțeleg de ce faci atâta caz, Ana. Ești fiica mea, e normal să mă ajuți!
Cuvintele mamei mele, Victoria, au căzut grele peste liniștea din bucătăria mică, unde aburul cafelei se ridica leneș printre rafturile pline de borcane vechi. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici, dar de data asta tonul ei — acea siguranță rece, acea lipsă totală de regret — m-a lovit mai tare ca oricând.

— Mamă, nu e chiar așa simplu. Știi bine că nu am avut niciodată… — am început eu, dar ea m-a întrerupt imediat, ridicând din sprâncene cu acea privire tăioasă pe care o cunoșteam prea bine.

— Ce nu am avut? Ce vrei să spui? Trecutul e trecut. Acum contează prezentul. Eu sunt bătrână, tu trebuie să fii lângă mine. Așa fac copiii buni.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. Toată copilăria mea fusese o luptă pentru un strop de atenție din partea ei. Îmi amintesc cum stăteam la ușa camerei ei, cu caietul de desen în mână, sperând să mă laude măcar o dată. Dar Victoria era mereu ocupată — cu serviciul la contabilitate, cu vecinele, cu grija pentru reputația noastră în bloc.

Tata murise devreme, iar eu rămăsesem singură cu ea. Niciodată nu m-a întrebat dacă mi-e greu sau dacă mi-e dor de el. Tot ce conta era să nu facem „de râs” familia. Când luam note mari, era normal; când greșeam ceva, era un scandal monstru. Nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată fără motiv.

Acum, la 65 de ani, Victoria e bolnavă și singură. Fratele meu, Sorin, s-a mutat la Cluj și rareori dă un telefon. Eu am rămas aici, în București, la două stații de tramvai distanță de ea. M-am căsătorit târziu și am divorțat după trei ani; soțul meu nu a înțeles niciodată de ce nu pot să mă deschid complet față de el. Poate pentru că nimeni nu m-a învățat cum se face asta.

— Ana, te rog să mergi la farmacie după pastilele mele pentru tensiune. Și vezi că trebuie plătită întreținerea — iar dacă nu ai bani acum, pune tu și îți dau eu când primesc pensia.

Vocea ei era tăioasă și sigură pe sine. Nicio urmă de mulțumire sau recunoștință. M-am uitat la mâinile ei subțiri, tremurânde — semne ale vârstei și ale bolii — și am simțit un val de milă amestecată cu furie.

— Mamă… Ți-ai dat seama vreodată cât de mult m-au durut vorbele tale? Cât de mult mi-am dorit să fii altfel?

A oftat scurt, ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.

— Toată lumea are probleme, Ana. Și eu am avut o mamă severă. Așa erau vremurile. Nu mai dramatiza.

Mi-am dat ochii peste cap și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când încerca să minimizeze tot ce simțeam. Pentru ea, emoțiile erau slăbiciuni inutile.

Am plecat spre farmacie cu pași apăsați, simțind privirile vecinilor care știau totul despre noi — despre certurile noastre, despre faptul că eu veneam mereu să-i fac cumpărăturile sau să-i plătesc facturile. Odată, tanti Lenuța mi-a spus pe scara blocului:

— Săraca Victoria… noroc că are o fată ca tine! Nu toți copiii mai au grijă de părinți…

Am zâmbit amar și am dat din cap, dar în sufletul meu urlam: „Dacă ar ști cât de greu îmi e!”

În drum spre casă, m-am gândit la toate momentele în care aș fi avut nevoie de ea: când am picat primul examen la facultate și am plâns singură în baie; când m-am despărțit de primul iubit și ea mi-a spus doar „Ți-am zis eu că nu e bun”; când am pierdut sarcina și n-a venit nici măcar să mă vadă la spital.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe Victoria stând pe canapea, privind la televizor fără să pară atentă la nimic.

— Ți-am luat pastilele. Și ți-am plătit întreținerea.

A dat din cap scurt.

— Bine. Las-le acolo pe masă.

Am rămas în picioare câteva secunde, așteptând poate un „mulțumesc”, o privire caldă — orice semn că gesturile mele contează pentru ea.

— Ana… — vocea ei s-a înmuiat puțin — dacă tot ești aici, poți să-mi faci și un ceai?

Am oftat adânc și m-am dus în bucătărie. În timp ce apa fierbea, m-am uitat pe geam la copiii care se jucau în fața blocului. M-am întrebat dacă vreunul dintre ei va ajunge vreodată să-și urască părintele pentru lipsa iubirii.

Când i-am dus ceaiul, Victoria m-a privit pentru o clipă altfel — parcă mai blând — dar apoi a întors capul spre televizor.

— Să nu uiți să vii mâine după rețetă nouă.

Am ieșit din apartament cu inima grea. Pe scara blocului m-am întâlnit cu domnul Petrescu:

— Ana, iar ai fost la mama? Ești o fată bună!

Am zâmbit forțat și am coborât repede treptele. În sufletul meu se dădea o luptă: între dorința de a fi fiica bună pe care toți o admirau și nevoia disperată de a fi iubită măcar o dată fără condiții.

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să mă eliberez de umbra Victoriei sau dacă voi rămâne mereu prizoniera unei iubiri neprimite.

Poate că nu toți părinții merită sacrificiul copiilor lor. Sau poate că datoria noastră e să iertăm chiar și atunci când nu primim nimic în schimb? Voi ce ați face în locul meu?