Umbre pe trotuar: O plimbare care mi-a schimbat viața

— Nu ți-e dor să simți că trăiești cu adevărat? mă întreabă Victoria, privindu-mă direct, cu ochii ei verzi, curioși și puțin sfidători. Suntem pe trotuarul umed din fața clădirii de birouri, iar soarele apune leneș peste blocurile cenușii din cartierul Titan. Mă opresc din mers, cu servieta strânsă în mână, și simt cum întrebarea ei mă lovește ca un val rece.

Nu știu ce să-i răspund. De când am început să lucrez la firma asta de consultanță, zilele mele se scurg una după alta, identice, ca niște picături de ploaie pe geam. Dimineața cafeaua, apoi Excel-uri, rapoarte, discuții sterile cu colegele mele — toate femei, toate preocupate de diete, copii sau ultimele reduceri la Zara. Prietenii mei — Vlad și Cătălin — au dispărut în propriile lor vieți: unul cu rate la casă și griji de tătic, celălalt plecat în Germania. Iar acasă… acasă mă așteaptă Irina, soția mea, dar parcă nu mai suntem doi oameni care se iubesc, ci doi străini care împart același spațiu.

Irina s-a apucat de yoga și merge la cursuri în fiecare seară. Când vin acasă, găsesc doar lumina difuză din sufragerie și mirosul de ceai verde. Vorbim puțin — despre facturi, despre ce trebuie cumpărat, despre nimicuri. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe drum.

Victoria e noua colegă de la HR. Are 28 de ani, e energică și vorbește mult. Azi m-a invitat la o plimbare după program. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult — poate din plictiseală, poate din curiozitate sau poate doar pentru că nu voiam să merg acasă într-un apartament gol.

— Nu știu… cred că am uitat cum e să simt ceva cu adevărat, îi răspund încet.

Victoria zâmbește trist. — Și eu la fel. Dar uite că suntem aici. Poate nu e prea târziu.

Mergem tăcuți câteva minute. Trotuarul e plin de frunze ude și oameni grăbiți. La colțul străzii, un bătrân vinde covrigi calzi. Victoria cumpără doi și-mi întinde unul.

— Să nu uiți să te bucuri de lucrurile mici, îmi spune.

Îmi vine să râd — când am ajuns să primesc lecții de viață de la cineva cu zece ani mai tânăr? Dar adevărul e că are dreptate. Mănânc covrigul fierbinte și simt pentru prima dată după mult timp că sunt prezent în moment.

Ajungem în parc. Ne așezăm pe o bancă și Victoria începe să-mi povestească despre ea: cum a crescut la Bacău, cum părinții ei au divorțat când avea 12 ani, cum s-a simțit mereu „pe dinafară”. Îmi spune că s-a mutat la București ca să scape de trecut și să-și construiască o viață nouă.

— Știi ce e cel mai greu? Să recunoști că nu ești fericit, zice ea.

Mă uit la ea și simt un nod în gât. Îmi dau seama că nici eu nu sunt fericit — dar n-am avut curajul să spun asta nici măcar mie însumi.

— Irina… soția mea… cred că ne-am pierdut pe drum. Nu mai știu cine suntem unul pentru celălalt.

Victoria mă privește cu compasiune. — Ai încercat să-i spui asta?

— Nu. Mi-e frică să nu stric și puținul care a mai rămas.

— Uneori trebuie să riști ca să câștigi ceva adevărat.

Plimbarea noastră se termină târziu. Ne despărțim la metrou cu promisiunea vagă că vom mai repeta experiența. Pe drum spre casă mă gândesc la tot ce mi-a spus Victoria. Ajung acasă și găsesc apartamentul gol; Irina e la yoga.

Mă așez pe canapea și deschid televizorul fără chef. Dar nu pot să mă concentrez la nimic. În minte îmi răsună vorbele Victoriei: „Să nu uiți să te bucuri de lucrurile mici.”

În zilele următoare, rutina se schimbă subtil. Încep să observ oamenii din jurul meu altfel: pe doamna Maria de la contabilitate care aduce mereu prăjituri făcute acasă; pe Raluca din IT care ascultă muzică rock în căști; pe domnul Doru de la pază care citește poezii în pauze. Încep să vorbesc mai mult cu ei, să-i ascult cu adevărat.

Victoria devine o prezență constantă în viața mea. Ne plimbăm aproape în fiecare seară după serviciu. Discutăm despre orice: filme vechi românești, frici ascunse, vise neîmplinite. Îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit conexiunea umană autentică.

Într-o seară, Irina vine acasă mai devreme decât de obicei. O găsesc în bucătărie, privind absent pe geam.

— Ce faci? o întreb încet.

— Nimic… doar mă gândeam la noi.

Simt cum mi se strânge inima.

— Și eu m-am gândit mult la noi în ultima vreme.

Irina oftează adânc.

— Crezi că mai putem repara ceva?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi dau seama că am ajuns amândoi într-un punct mort și că doar sinceritatea ne poate salva — sau ne poate despărți definitiv.

— Putem încerca… dar trebuie să fim sinceri unul cu celălalt.

În noaptea aceea vorbim ore întregi. Despre frici, despre dorințe neîmpărtășite, despre cât de singuri ne-am simțit fiecare în ultimii ani. Plângem amândoi — pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă mai putem salva.

Nu știu dacă Irina și cu mine vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc pe pilot automat.

Victoria mi-a arătat că uneori o simplă plimbare poate deschide uși spre lumi nebănuite — dacă ai curajul să le treci pragul.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să spunem ce simțim cu adevărat? Cât timp mai lăsăm să treacă până când ne dăm voie să fim vii?