Umbrele din sala de așteptare

— Doamnă, vă simțiți bine? Vreți un pahar cu apă?
Vocea infirmierei m-a smuls din gândurile care mă trăgeau în jos ca o mlaștină. Am ridicat privirea, dar nu am putut articula niciun cuvânt. Totul în jurul meu părea ireal: luminile reci, mirosul de dezinfectant, pașii grăbiți ai medicilor pe coridor.

Pe scaunul de lângă mine, un bărbat cu părul grizonat și ochi obosiți încerca să-și liniștească soția. Din când în când, privirile noastre se întâlneau, dar ne feream repede, ca și cum am fi împărțit o rușine tăcută.

— Știți, mama dumneavoastră face cea mai bună ciorbă de burtă, zise el brusc, fără să mă privească direct. Ar trebui să o sunați să vă dea rețeta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știa că mama mea era la câteva uși distanță, inconștientă pe un pat de spital, între viață și moarte. Nu știa că nu vorbisem cu ea de aproape doi ani.

Totul începuse într-o zi de vară, când tata a plecat fără să spună nimic. Aveam douăzeci și șapte de ani și credeam că lumea mea e stabilă. Mama a rămas blocată în trecut, refuzând să accepte că el nu se va mai întoarce. S-a închis în ea însăși și a început să mă acuze pentru orice: pentru că nu eram destul de bună, pentru că nu mă măritasem încă, pentru că nu îi aduceam nepoți.

— De ce nu poți fi ca verișoara ta, Irina? Ea are deja doi copii și un soț care o respectă!

Îmi amintesc cum am izbucnit atunci:
— Nu sunt Irina! Și nici nu vreau să fiu!

A urmat o ceartă care a rupt ceva între noi. Nu am mai vorbit decât rar și sec, la ocazii. Când m-au sunat de la spital să-mi spună că mama a făcut un accident vascular cerebral, am simțit că mi se prăbușește cerul în cap.

În sala de așteptare, timpul curgea altfel. O asistentă tânără trecea din când în când și ne arunca priviri compătimitoare. O femeie bătrână plângea încet într-un colț. Un băiat de vreo șaisprezece ani își ținea tatăl de mână și îi șoptea ceva la ureche.

Telefonul meu vibra neîncetat: mesaje de la fratele meu, Sorin, care era blocat în trafic la ieșirea din oraș.

„Cum e mama? Ai aflat ceva?”

Nu aveam răspunsuri. Doar tăcere și frică.

Bărbatul de lângă mine a încercat din nou să spargă liniștea:
— Știți, când eram mic, mama mă certa mereu că nu mănânc tot din farfurie. Acum aș da orice să mai pot lua masa cu ea.

Am simțit un nod în gât.

— Mama mea e aici… la terapie intensivă. N-am mai vorbit cu ea de mult… Am fost certate.

El a dat din cap încet:
— Și eu am avut conflicte cu ai mei. Dar timpul… timpul nu iartă pe nimeni.

Am început să plâng în hohote tăcute. M-am gândit la toate momentele când aș fi putut să-i spun „te iubesc” și n-am făcut-o. La toate duminicile când am ales să stau acasă în loc să merg la ea cu o prăjitură sau măcar cu o floare.

Ușa secției s-a deschis brusc. Un medic cu halatul mototolit s-a uitat pe listă:
— Familia doamnei Maria Popescu?

M-am ridicat ca trasă de un fir invizibil.

— Eu sunt fiica ei.

— Veniți cu mine, vă rog.

Pe coridorul lung și gol, pașii mei răsunau ca niște lovituri de ciocan. Medicul vorbea repede despre prognosticuri, despre riscuri, despre cât de important e sprijinul familiei în recuperare.

— O puteți vedea pentru câteva minute. S-ar putea să vă audă.

În salon, mama părea atât de mică sub cearșaful alb. Avea ochii închiși și respira greu. M-am apropiat încet și i-am luat mâna rece în palmele mele tremurânde.

— Mamă… sunt aici… Iartă-mă…

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără oprire. Am început să-i povestesc tot ce nu-i spusesem niciodată: cât mi-a lipsit, cât m-a durut fiecare vorbă grea, cât mi-aș fi dorit să fim altfel.

Nu știu dacă m-a auzit atunci. Dar în acele minute am simțit că între noi se topește ceva din gheața anilor pierduți.

Când am ieșit din salon, l-am găsit pe Sorin pe hol. Avea ochii roșii și mâinile încleștate pe telefon.

— Cum e?

— Nu știu… Dar cred că are nevoie de noi acum mai mult ca oricând.

În zilele care au urmat, am stat lângă patul ei ore întregi. I-am citit din cartea preferată, i-am adus poze vechi cu familia, i-am pus muzica pe care o asculta când gătea duminica.

Într-o dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri ale orașului, mama a deschis ochii pentru o clipă și mi-a strâns mâna.

Nu am nevoie de rețeta ei de ciorbă ca să-mi amintesc cine suntem. Am nevoie doar să nu uit niciodată cât de fragil e totul între noi.

Mă întreb: câți dintre noi așteptăm prea mult până să ne împăcăm cu cei dragi? Câte cuvinte rămân nespuse până nu mai avem cui să le spunem?