Umbrele dintre noi: O poveste despre mame, fii și soții

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce toți ochii prietenilor mei erau ațintiți asupra noastră, ca niște reflectoare nemiloase. Era o sâmbătă seară, iar livingul nostru din Ploiești era plin de râsete și clinchet de pahare, până când mama a decis să arunce bomba care avea să schimbe totul.

Totul a început cu câteva zile înainte, când mama, Mariana, a venit la noi acasă cu o propunere generoasă: „Irina, dragă, am rezervat pentru tine un weekend la Sovata, să te relaxezi puțin. Știu cât de greu îți este cu serviciul și cu băiatul.” Irina, soția mea, a zâmbit stânjenită și a refuzat politicos: „Mulțumesc mult, dar nu pot să plec. Nu mă simt bine să-l las pe Vlad singur cu copilul.”

Mama a rămas cu zâmbetul înghețat pe buze. Eu am simțit cum se strânge ceva în stomac. Știam că nu-i va conveni refuzul, dar nu mă așteptam la ce avea să urmeze.

Sâmbătă seara, când toți prietenii mei erau adunați la noi acasă — Radu, Alina, Costin și Mihaela — mama a apărut pe neașteptate. A intrat cu o pungă de prăjituri și cu aerul acela de stăpână a casei pe care nu l-a pierdut niciodată, deși eu și Irina eram căsătoriți de trei ani.

După câteva glume și discuții banale, Mariana s-a întors spre mine și a spus tare, ca să audă toată lumea:
— Vlad, tu chiar nu ești în stare să ai grijă de propriul tău copil două zile? De ce trebuie să stea Irina acasă ca o sclavă? Nu ți-e rușine?

Toți au amuțit. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește. Irina s-a uitat la mine speriată. Radu s-a prefăcut că-și toarnă apă în pahar, iar Alina a încercat să schimbe subiectul. Dar mama nu s-a oprit:
— Eu la vârsta ta aveam doi copii și munceam pe brânci! Nu mi-am permis niciodată să-mi las soțul să facă totul. Dar uite că tu nici măcar două zile nu poți!

Am simțit cum mândria mea se face țăndări. Am încercat să răspund calm:
— Mamă, nu e vorba că nu pot. E decizia Irinei. Nu vrea să plece fără noi.

Dar Mariana nu s-a lăsat:
— Nu mai da vina pe ea! E clar că nu vrei să-ți asumi nimic! Săraca fată, uite cum o ții legată de casă…

Irina a încercat să intervină:
— Vă rog, nu e vina lui Vlad. Chiar nu mă simt bine să plec singură…

Dar mama deja pornise pe drumul ei:
— Nu te mai scuza pentru el! Vlad trebuie să crească odată!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată copilăria mea mi-am dorit aprobarea ei, dar niciodată nu era suficient. Acum mă făcea de râs în fața prietenilor și a soției mele. M-am ridicat brusc:
— Gata! Ajunge! Dacă ai venit aici doar ca să mă umilești, poți să pleci!

Mama m-a privit șocată. Prietenii mei au început să-și strângă lucrurile stânjeniți. Irina plângea în tăcere.

După ce toți au plecat, am rămas singur cu Irina. Ea m-a luat de mână:
— Vlad, îmi pare rău… Nu trebuia să se ajungă aici.

Am simțit o furie mocnită amestecată cu rușine și neputință.
— De ce trebuie mereu să aleg între tine și ea? De ce nu poate să accepte că am propria mea familie?

Irina m-a privit trist:
— Poate că niciodată nu va putea. Dar eu nu vreau să te pun să alegi.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele din copilărie când mama mă compara cu alții, când orice reușită era prea mică sau prea târzie. Acum făcea același lucru cu familia mea.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la ea: „Poate am exagerat aseară. Dar vreau doar ce e mai bine pentru tine.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână fără să știu ce să răspund. Ce e mai bine pentru mine? Să-mi apăr soția sau să-mi păstrez legătura cu mama? Să accept umilința sau să pun limite?

În zilele următoare, prietenii mei au evitat subiectul. Radu mi-a spus într-o doară: „Băi, Vlad… ai o mamă puternică.” Dar eu știam că nu era admirație în glasul lui.

Irina a încercat să fie veselă, dar vedeam că suferă. Îi era teamă că eu o voi învinovăți pentru conflictul cu mama mea.

După o săptămână am decis să merg la mama acasă. Am găsit-o în bucătărie, făcând sarmale.
— Mamă… trebuie să vorbim.
Ea s-a uitat la mine fără să spună nimic.
— Te rog… nu mai face asta niciodată. Nu mai vreau să mă simt mic în fața ta sau a altora. Am nevoie să mă respecți ca bărbat și ca soț.

A oftat adânc:
— Vlad… eu doar vreau să fii fericit.
— Atunci lasă-mă să fiu fericit în felul meu.

A dat din cap încet. Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat sau doar s-a resemnat.

Acum, după toate astea, mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne pese de părerile părinților? Cât putem sacrifica din liniștea noastră pentru a-i mulțumi pe cei care ne-au crescut? Poate cineva vindeca rănile lăsate de orgoliu și neînțelegere?