Umbrele trecutului la o cină de familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta! a izbucnit Irina, cu ochii mari și obrajii aprinși, în timp ce furculița îi tremura în mână.

Am rămas cu gura căscată, uitându-mă la ea peste masa plină cu sarmale și salată boeuf. Toată familia era adunată la masa de duminică, iar eu tocmai terminasem de povestit, cu lux de amănunte și mult haz, cum o fată necunoscută a căzut în mijlocul pieței centrale din Pitești, cu toate cumpărăturile împrăștiate și fusta ridicată până la brâu. Nu știam că fata aceea era chiar Irina, sora mea mai mică.

Totul a început ca o încercare disperată de a detensiona atmosfera. Tata tocmai făcuse o remarcă acidă despre salariul meu mic și lipsa de perspective, iar mama încerca să schimbe subiectul cu întrebări despre vreme. Am simțit nevoia să spun ceva amuzant, să-i fac pe toți să râdă. Așa că am început:

— Să vedeți ce am pățit eu acum câțiva ani… De fapt, nu eu, ci o tipă pe care am văzut-o într-o zi în piață…

Am descris scena cu atâta pasiune încât până și bunicul râdea cu lacrimi. Irina însă se făcuse mică pe scaun, iar când am ajuns la partea cu fusta ridicată și bătrâna care a încercat s-o ajute, dar i-a tras și mai tare fusta în sus, a explodat:

— Povestești rușinea mea ca și cum ar fi o glumă! Cum poți să faci asta?

M-am blocat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata s-a încruntat, mama a început să ofteze, iar bunicul s-a oprit din râs și s-a uitat la mine cu reproș. Irina s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din sufragerie trântind ușa.

— Bravo, Radu! Ai reușit să strici și masa asta! a spus tata printre dinți.

Am rămas singur cu rușinea mea. Nu știam dacă să mă ridic după ea sau să rămân pe loc. Mama s-a dus după Irina, iar tata a început să strângă tacâmurile fără să spună nimic.

M-am dus în camera mea și am stat pe pat, uitându-mă la tavan. Mă simțeam ca un copil prins cu minciuna. Îmi aminteam cum eram mici și Irina venea mereu la mine când avea probleme. Acum eram eu cel care îi făcuse rău.

Seara târziu, am auzit ușa camerei deschizându-se încet. Irina a intrat fără să spună nimic. Avea ochii roșii de plâns.

— Nu știam că tu erai… am șoptit eu.

— Nu contează. Mereu ai simțit nevoia să fii tu cel care face lumea să râdă, chiar dacă pe mine mă doare.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu era doar despre povestea din piață. Era despre toate momentele în care am făcut-o să se simtă mică, neimportantă, doar ca să ies eu în evidență.

— Îmi pare rău, Irina. Chiar îmi pare rău…

A tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Știi ce e cel mai greu? Că niciodată nu m-ai întrebat cum m-am simțit atunci. Toți au râs de mine zile întregi. Am vrut să nu mai ies din casă.

Am încercat să-i spun că nu mi-am dat seama cât de mult a rănit-o acea întâmplare, dar cuvintele păreau goale.

— Poate ar trebui să te gândești înainte să faci glume pe seama altora… a spus ea și a ieșit din cameră.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am pus gluma înaintea empatiei. La liceu făceam mereu haz pe seama colegilor mai timizi. La facultate eram sufletul petrecerii, dar niciodată nu m-am întrebat dacă râsul meu era o sabie pentru altcineva.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în bucătărie, făcând cafea. Am stat lângă ea fără să spun nimic câteva minute.

— Vrei să mergem azi împreună în piață? am întrebat timid.

S-a uitat la mine surprinsă.

— De ce?

— Poate… ca să-ți arăt că nu mai ești singură acolo. Și că pot fi fratele tău, nu doar un povestitor prost.

A zâmbit slab și a dat din cap.

Am mers împreună prin piață. Oamenii nu se mai uitau ciudat la ea. Poate nici nu-și mai aminteau incidentul. Dar pentru Irina era important că eram acolo lângă ea.

Când ne-am întors acasă, tata ne-a privit lung și a spus:

— Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce ne doare, nu doar despre ce ne face să râdem.

Am dat din cap și l-am privit pe tata altfel decât până atunci. Poate că toți avem povești rușinoase pe care le ascundem sub glume sau tăceri apăsătoare.

Acum mă întreb: câte relații stricăm fără să ne dăm seama doar pentru că vrem să fim cei mai haioși din cameră? Oare cât valorează un râs dacă e construit pe rușinea altuia?