Umbrele Trecutului: Povestea Mariei din Iași

— Irina, nu vii nici luna asta acasă? Glasul meu tremura, deși încercam să par calmă. Telefonul vibra slab în palmă, iar dincolo de el, vocea fiicei mele părea grăbită, aproape absentă.

— Mamă, am atâtea pe cap la serviciu… Poate luna viitoare, bine? Și Vlad e tot prins cu proiectele lui. Te sunăm noi duminică, da?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Apartamentul era scufundat în liniște, doar ceasul din sufragerie ticăia monoton. M-am uitat la poza de pe raft: eu, Irina și Vlad, zâmbind larg într-o zi de vară la mare. Parcă era o altă viață.

De când au plecat copiii, zilele mele se scurg una după alta, toate la fel. Dimineața mă trezesc devreme, fac cafeaua și mă uit pe geam la blocurile cenușii. Uneori cobor să iau pâine de la colț și schimb două vorbe cu tanti Lenuța, dar discuțiile noastre nu trec niciodată de vreme sau prețul cartofilor. Seara citesc sau mă uit la televizor, dar nimic nu-mi umple golul din suflet.

Într-o duminică, am decis să-i surprind pe copii cu o vizită. Am luat trenul spre București, unde locuia Irina. Pe drum, inima îmi bătea nebunește: dacă nu se bucură să mă vadă? Dacă îi încurc?

Când am ajuns la ușa ei, am sunat timid. Irina a deschis și m-a privit surprinsă.

— Mamă! Nu m-ai anunțat că vii…

— Am vrut să-ți fac o surpriză. Am adus plăcinta ta preferată.

A zâmbit forțat și m-a poftit înăuntru. Apartamentul era mic, dar ordonat. Pe masă erau hârtii împrăștiate.

— Lucrezi și duminica?

— Da, trebuie să termin un raport urgent. Poți sta puțin singură? Îți fac un ceai imediat.

Am rămas pe canapea, privind la pereții goi. Irina a intrat și ieșit din cameră de câteva ori, mereu cu ochii în laptop sau telefon. După o oră, mi-a spus că trebuie să plece la o întâlnire cu colegii.

— Mamă, îmi pare rău… Poate data viitoare stăm mai mult.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat fără să spun prea multe. În trenul spre Iași am plâns în tăcere.

Câteva zile mai târziu l-am sunat pe Vlad.

— Vlad, ce faci? Mi-e dor de tine.

— Mamă, sunt bine. Sunt la birou acum, pot să te sun mai târziu?

— Sigur… doar voiam să știu dacă vii acasă de Paște.

— Nu știu încă… Discutăm mai aproape de sărbători.

Am închis telefonul și m-am uitat la masa goală din bucătărie. Oare unde greșisem? Îmi amintesc cum îi legănam când erau mici, cum le citeam povești seara și le promiteam că voi fi mereu acolo pentru ei. Acum simțeam că nu mai au nevoie de mine decât din obligație.

Într-o zi, tanti Lenuța m-a invitat la ea la cafea.

— Of, Mario, toți copiii așa-s azi… N-au timp nici să respire. Dar să știi că te iubesc, doar că viața îi trage în toate părțile.

Am dat din cap, dar nu m-am simțit mai bine. Seara am găsit curajul să-i scriu Irinei un mesaj lung:

„Irina, știu că ești ocupată și ai viața ta. Dar mi-e dor de tine și mi-ar plăcea să petrecem timp împreună nu doar din obligație. Poate găsim o zi doar pentru noi?”

A doua zi mi-a răspuns:

„Mamă, îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu-mi dau seama cât de mult te doare distanța asta. Promit că vin weekendul viitor.”

A venit împreună cu Vlad. Au stat două zile acasă; am gătit împreună, am râs și am povestit până târziu în noapte. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit din nou mamă.

Dar când au plecat, liniștea s-a așternut iar peste apartament ca o pătură grea. Știam că vor trece luni până îi voi revedea.

M-am întrebat atunci: oare e vina mea că am crescut copii independenți? Oare dragostea lor pentru mine va fi mereu umbrită de graba vieții moderne?

Poate nu sunt singura mamă care simte asta… Voi ce credeți? Cum putem păstra vie legătura cu cei dragi când lumea ne trage în toate direcțiile?