Vizita neașteptată: O lecție despre iertare și adevăruri ascunse

— Ce caută aici? am șoptit printre dinți, privind pe geam cum Viorica, mama lui Radu, stătea sub streașină, udă leoarcă, cu o sacoșă de rafie în mână. Ploua cu găleata, iar ceasul arăta aproape zece seara. Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, evitând să răspundă.

— Deschide-i, te rog, a zis el încet.

Am tras aer în piept și am deschis ușa. Viorica a intrat fără să salute, scuturându-și umbrela peste covorul nostru nou. Mirosea a ploaie și a tutun vechi. S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit.

— Bună seara, am spus eu, forțând un zâmbet.

— Seara bună… Nu mă țineți mult, doar am trecut să văd dacă sunteți bine, a zis ea, dar vocea îi tremura.

M-am uitat la Radu, care deja se retrăsese în bucătărie sub pretextul că face ceai. Am rămas singură cu ea în holul îngust, unde fiecare cuvânt părea să atârne greu între noi.

— Poți să-mi dai un prosop? Sunt leoarcă, a zis Viorica, fără să mă privească.

I-am adus un prosop și am condus-o în sufragerie. S-a așezat pe marginea canapelei, ca și cum s-ar fi temut să nu murdărească ceva. Am simțit din nou acea tensiune veche, acea senzație că nu sunt niciodată destul de bună pentru ea. De când m-am măritat cu Radu, parcă mereu trebuia să demonstrez ceva.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calmă.

— Nimic… doar că nu mai suport singurătatea aia din apartamentul meu. Și… voiam să văd dacă sunteți bine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu a venit cu ceaiul și s-a așezat lângă mine. Viorica l-a privit lung, apoi a oftat.

— Radu, tu mai ții minte când erai mic și ploua afară? Cum te speriai de tunete și veneai la mine în pat?

Radu a zâmbit forțat.

— Da, mamă…

— Acum nu mai vii la mine… Nici nu mai treci pe la mine decât dacă te sun eu de zece ori.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam unde duce discuția asta: la reproșuri vechi, la vinovății pe care nu le meritam.

— Mamă, suntem ocupați… Avem serviciu, copii…

— Da, știu! Toți sunteți ocupați! Dar eu? Eu cu cine rămân?

Am încercat să intervin:

— Doamnă Viorica, dacă vreți puteți veni mai des la noi…

S-a uitat la mine cu o privire tăioasă.

— Nu-i vorba de asta! E vorba că mi l-ai luat pe Radu! De când e cu tine parcă nu-l mai recunosc!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă. Radu s-a ridicat brusc.

— Mamă! Ajunge! Nu e vina Ioanei!

Viorica a început să plângă încet. Lacrimile îi curgeau pe obraji și se amestecau cu picăturile de ploaie rămase în păr.

— Nu vreau să vă cert… Dar mi-e greu… Mi-e atât de greu fără voi…

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Sub masca de femeie dură era doar o mamă singură, speriată de bătrânețe și de singurătate.

— Mamă… putem găsi o soluție… Poate vii să stai cu noi câteva zile…

— Nu vreau să fiu povară! Niciodată n-am vrut asta!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de propria mea mamă, cum mă suna în fiecare seară doar ca să audă vocea mea.

— Nu sunteți o povară… Dar trebuie să ne spuneți ce simțiți…

Viorica a oftat adânc.

— Niciodată n-am știut să spun ce simt… Nici când a murit taică-tău n-am plâns în fața voastră… Am crezut că dacă sunt tare vă protejez… Dar uite că nu știu să fiu altfel…

Radu s-a apropiat de ea și i-a luat mâna.

— Mamă… hai să încercăm să fim o familie adevărată…

Am simțit cum mi se umezește privirea. Pentru prima dată în ani de zile am văzut-o pe Viorica altfel: nu ca pe o soacră dificilă, ci ca pe o femeie rănită care avea nevoie de noi.

Seara aceea s-a terminat târziu, cu multe lacrimi și îmbrățișări stângace. Am vorbit despre lucruri pe care le-am ținut ani întregi în noi: despre frici, despre doruri neîmpărtășite, despre greșeli pe care nu le-am recunoscut niciodată.

A doua zi dimineață, când am găsit-o pe Viorica făcând cafeaua în bucătărie și fredonând încet un cântec vechi de-al ei, am știut că ceva s-a schimbat între noi.

Acum mă întreb: cât de mult ne lasăm orgoliile să ne țină departe unii de alții? Oare câte familii se destramă din cauza unor cuvinte nespuse sau a unor răni nevindecate? Poate că uneori tot ce avem nevoie e curajul de a spune „mi-e dor” sau „am nevoie de tine”. Ce credeți voi?