Vocea care mi-a sfâșiat liniștea: Povestea unei regăsiri dureroase

— Nu se poate, nu el, nu aici, nu acum… mi-am spus în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe ceașca de cafea. Era o după-amiază de aprilie, iar Bucureștiul fremăta de viață. Stăteam la o masă mică, lângă geam, la cafeneaua „La Violeta”, încercând să mă ascund de propriile gânduri. Îmi promisesem că azi voi fi doar cu mine, departe de agitația de acasă, de certurile cu mama și de tăcerile apăsătoare dintre mine și fiica mea, Ilinca.

Dar vocea aceea… Vocea aceea a rupt totul. Am recunoscut-o instantaneu, deși trecuseră douăzeci de ani de când o auzisem ultima dată. Era vocea lui Vlad, bărbatul care mi-a frânt inima și mi-a schimbat destinul. Am închis ochii pentru o clipă, sperând că e doar o iluzie, dar când i-am deschis, l-am văzut: același zâmbet ușor ironic, aceiași ochi verzi care mă urmăreau parcă și în somn.

— Ana? Ana Dumitrescu? a întrebat el, cu un ton care amesteca mirarea cu o urmă de regret.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu voiam să vorbesc cu el. Nu voiam să-mi amintesc de vara aceea când am fugit de acasă, crezând că dragostea e tot ce contează. Nu voiam să-mi amintesc de momentul când am aflat că Vlad avea o altă viață, o altă familie, iar eu eram doar o aventură pentru el.

— Vlad… am rostit, abia șoptit, încercând să-mi păstrez calmul.

S-a așezat fără să ceară voie. Pentru o clipă, am vrut să mă ridic și să plec, dar ceva m-a ținut pe loc. Poate curiozitatea, poate nevoia de a închide odată pentru totdeauna acest capitol.

— N-am crezut că o să te mai văd vreodată, a spus el, privind în ceașca de cafea ca și cum ar fi căutat acolo răspunsuri la toate întrebările noastre nespuse.

— Nici eu, am răspuns sec. Ce cauți aici?

A oftat. — Am venit să-mi văd fiul. S-a mutat la București cu mama lui după divorț. Și… să fiu sincer, am sperat că poate o să te întâlnesc. Am multe să-ți spun, Ana.

Am simțit cum furia veche, pe care o credeam îngropată, începe să clocotească din nou. — După douăzeci de ani? Ce rost mai are?

— Are. Pentru mine, cel puțin. Știu că ți-am făcut rău. Știu că am distrus tot ce era frumos între noi. Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine. La ce-ar fi fost dacă…

L-am întrerupt brusc. — Dacă nu m-ai fi mințit? Dacă nu m-ai fi lăsat singură, cu o mamă care nu m-a iertat niciodată că am fugit după tine? Dacă nu aș fi crescut-o singură pe Ilinca, fără să-i pot explica de ce nu am avut niciodată curajul să iubesc din nou?

Vlad a tăcut. Pentru prima dată, părea cu adevărat vinovat. — Ana, nu pot schimba trecutul. Dar pot să-ți spun adevărul acum. Atunci eram laș. Mi-a fost frică. Nu știam cum să aleg între două vieți. Și am ales greșit.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. — Și ce vrei de la mine acum? Să te iert? Să uit totul?

— Nu. Vreau doar să știi că nu ai fost niciodată o greșeală pentru mine. Că te-am iubit, chiar dacă nu am știut să arăt asta. Și… dacă ai nevoie de cineva, dacă vrei să vorbim, sunt aici. Nu mai fug.

Am râs amar. — E prea târziu, Vlad. Viața mea e alta acum. Am o fiică adolescentă care mă urăște pentru că nu-i spun adevărul despre tatăl ei. O mamă bolnavă care mă acuză că i-am distrus viața. Și o inimă care nu mai știe să aibă încredere.

— Poate că nu e prea târziu să repari ceva, Ana. Poate că Ilinca are nevoie să știe adevărul. Poate că și tu ai nevoie să te ierți.

Cuvintele lui au rămas agățate între noi, ca un fum gros care nu se lasă risipit. Am privit pe geam, la oamenii care treceau grăbiți, fiecare cu povestea lui. M-am întrebat dacă și ei poartă în suflet răni vechi, dacă și ei se tem să privească înapoi.

— Vlad, nu știu dacă pot. Nu știu dacă vreau. Dar… poate ai dreptate. Poate că e timpul să nu mai fug nici eu.

S-a ridicat încet, cu un zâmbet trist. — Dacă ai nevoie de mine, știi unde mă găsești.

A plecat, lăsând în urmă un gol și o liniște apăsătoare. Am rămas acolo, cu ceașca de cafea rece și cu gândurile mele. M-am gândit la Ilinca, la ochii ei triști când mă întreabă despre tatăl ei și eu evit răspunsul. M-am gândit la mama, la reproșurile ei tăcute. Și m-am întrebat dacă nu cumva toți merităm o a doua șansă, chiar și atunci când credem că e prea târziu.

Poate că iertarea nu e pentru ceilalți, ci pentru noi înșine. Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem alege ce facem cu viitorul. Oare am curajul să-i spun Ilincăi adevărul? Oare pot să mă iert pe mine însămi?

Voi ce ați face în locul meu? Ați avea puterea să vă confruntați cu trecutul, sau ați alege să-l lăsați îngropat pentru totdeauna?