Ziua în care inima mea s-a frânt: O mamă, un fiu și adevărul nerostit

— Mariana, ai auzit? Vlad al tău se însoară! Mi-a spus ieri fata mea, că a văzut pe Facebook invitația la nuntă.

Cuvintele vecinei mele, tanti Lenuța, mi-au tăiat respirația. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji și inima începe să-mi bată nebunește. Cum adică Vlad, băiatul meu, se căsătorește și eu aflu de la altcineva? Am rămas cu mâna pe clanța ușii, incapabilă să răspund. M-am uitat la Lenuța ca și cum aș fi văzut-o pentru prima dată.

— Nu știai? a continuat ea, cu o mirare sinceră în glas. Vai, dragă, ce lume…

Am închis ușa încet și m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Mirosea a cafea rece și a pâine prăjită uitată pe masă. Am început să plâng în hohote, cu fața în palme. Nu era prima dată când Vlad mă ținea la distanță, dar niciodată nu mă așteptam la așa ceva. M-am gândit la toate momentele când l-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit ca o sclavă la croitorie, am renunțat la visele mele doar ca să-i fie lui bine. Și acum… acum nici măcar nu meritam să aflu de la el că se căsătorește?

Am stat așa mult timp, până când lacrimile s-au uscat pe obraji. Apoi am luat telefonul și am format numărul lui Vlad. Mi-a răspuns după câteva secunde.

— Da, mamă?

Vocea lui era grăbită, rece.

— Vlad, e adevărat ce-am auzit? Te însori?

A urmat o pauză lungă.

— Da, mamă. Dar nu voiam să te stresez cu detalii…

— Să mă stresezi? Vlad, sunt mama ta! Cum să aflu de la Lenuța că te însori? Ce s-a întâmplat între noi de nu mai pot fi parte din viața ta?

— Mamă, nu e momentul… Am multe pe cap cu nunta, cu serviciul… Te sun eu mai târziu.

Și a închis. Am rămas cu telefonul în mână, simțindu-mă mai singură ca niciodată. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am stat lângă el la spital când era mic și făcea febră mare, la serbările de la școală unde eram singura care-l aplauda, la zilele când venea acasă cu ochii plini de lacrimi pentru că ceilalți copii râdeau că nu are tată. Eu eram acolo mereu. Unde greșisem?

A doua zi am decis să merg direct la el acasă. Am luat tramvaiul până în cartierul unde stătea cu Irina, viitoarea lui soție. Blocurile cenușii păreau mai reci ca niciodată. Am urcat scările tremurând și am bătut la ușă. Mi-a deschis Irina.

— Bună ziua, doamnă Mariana! Ce surpriză…

Zâmbetul ei era politicos, dar ochii îi fugeau spre interiorul apartamentului.

— Bună ziua, Irina. Putem vorbi?

M-a poftit în sufragerie. Vlad stătea pe canapea cu laptopul în brațe.

— Mamă, ce faci aici?

— Am venit să vorbim. Nu pot accepta să fiu tratată ca o străină.

Irina s-a retras discret în bucătărie. Vlad s-a ridicat nervos.

— Mamă, nu e momentul! Avem atâtea pe cap…

— Vlad, vreau doar să știu de ce nu mai sunt parte din viața ta. Ce ți-am făcut?

A oftat adânc.

— Mamă… E complicat. Irina nu vrea conflicte la nuntă. Știi cum ești tu uneori… Te bagi peste tot, vrei să controlezi totul…

Am simțit cum mă sufoc de furie și durere.

— Deci asta e? Sunt prea mult pentru voi? După tot ce am făcut pentru tine…

Irina a intrat din nou în cameră.

— Doamnă Mariana, vă rog să înțelegeți… Vrem o nuntă liniștită. Vlad are nevoie de pace.

— Pace? Eu sunt războiul vostru?

Am izbucnit în plâns și am ieșit trântind ușa. Pe drum spre casă m-am simțit ca un copil abandonat. Toată lumea părea să mă privească cu milă sau cu indiferență. Ajunsă acasă, am găsit pe masă poza cu mine și Vlad de la absolvirea lui de liceu. Zâmbeam amândoi larg, fără nicio umbră între noi.

Zilele au trecut greu. Nunta s-a apropiat și eu nu am primit invitație. Vecinele mă întrebau dacă merg la nuntă și eu le mințeam că da, că sigur mă va chema Vlad în ultimul moment. În realitate, mă simțeam tot mai mică și mai inutilă.

În ziua nunții am stat singură acasă, cu telefonul în mână, sperând că Vlad va suna măcar să-mi spună „mamă, vino”. Nu a sunat nimeni. Seara târziu am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă există ceva mai dureros decât să fii uitată de propriul copil.

După nuntă, Vlad m-a sunat abia peste două săptămâni.

— Mamă… îmi pare rău că ai aflat așa… Dar am vrut să evităm certurile.

— Vlad, nu certurile dor cel mai tare… ci tăcerea ta.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate într-o zi vei înțelege…

Am închis ochii și am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv.

Acum stau aici și mă întreb: oare dragostea unei mame poate deveni prea apăsătoare? Sau copiii uită prea ușor cine i-a ținut de mână când lumea era prea mare pentru ei? Ce credeți voi — cine greșește atunci când o familie se rupe în tăcere?