Ziua în care nu am fost invitată la aniversarea fiicei mele

— Nu, mamă, nu cred că e o idee bună să vii anul ăsta.

Vocea Marisei răsună rece prin telefon, ca și cum ar fi vorbit cu o cunoștință veche, nu cu mama ei. M-am oprit în mijlocul sufrageriei, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi adun cuvintele. Pe geam, lumina de februarie se strecura palidă peste masa pe care încă mai păstram poza noastră de la botezul ei.

— Marisa, e ziua ta… Nu vreau să te deranjez, dar… poate doar să vin să-ți las un cadou la ușă?

A urmat o tăcere lungă. Am auzit în fundal râsete, voci tinere. Poate prietenii ei, poate soțul ei, Vlad. Poate deja petreceau fără mine.

— Nu e nevoie, mamă. Chiar nu vreau să fie tensiuni. Știi că tata nu mai e… și lucrurile s-au schimbat. Te rog să înțelegi.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când a murit Mihai, soțul meu, totul s-a schimbat între mine și Marisa. Parcă fiecare discuție era o luptă, fiecare întâlnire — un test pe care îl picam mereu. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am așezat pe canapea și am privit în gol.

Mi-am amintit de zilele când Marisa era mică și mă striga din camera ei: „Mamiii, vino să vezi ce am desenat!” Atunci eram tot universul ei. Acum eram doar o povară.

În acea după-amiază, am început să răscolesc prin cutia cu amintiri: scrisori de la Mihai, felicitări de la Marisa din clasele primare, poze de la serbări. Am găsit și o scrisoare pe care i-o scrisesem Marisei când a plecat la facultate la București, dar nu i-am dat-o niciodată. „Să nu uiți niciodată că te iubesc, orice s-ar întâmpla.”

Am început să plâng încet, fără zgomot. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea protectoare după ce Mihai s-a dus. Poate că am încercat prea mult să-i fiu aproape și am sufocat-o. Sau poate că nu am știut să-i arăt că sunt acolo pentru ea fără să o judec.

Seara a venit repede. Am auzit artificii în depărtare — probabil de la vreun restaurant sau poate chiar de la petrecerea Marisei. Am vrut să-i scriu un mesaj: „La mulți ani, puiul meu!” Dar mi-am dat seama că orice gest ar fi părut forțat.

A doua zi dimineață, vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat:

— A venit Marisa pe la tine ieri? Că era ziua ei…

Am zâmbit forțat:

— Nu, a avut alte planuri.

— Of, dragă… Știi cum sunt copiii ăștia tineri. Dar lasă, trece supărarea.

Nu era supărare. Era gol. Un gol care creștea cu fiecare an în care distanța dintre mine și Marisa devenea tot mai mare.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am făcut ordine prin dulapuri, am gătit cozonac după rețeta mamei mele, m-am uitat la seriale vechi pe TVR 2. Dar nimic nu umplea liniștea aceea apăsătoare.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Marisa: „Mamă, sper că ești bine.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”. Am stat cu telefonul în mână minute întregi înainte să răspund: „Sunt bine. Să ai grijă de tine.”

M-am întrebat dacă așa arată bătrânețea: o succesiune de zile identice, pline de regrete și întrebări fără răspuns. M-am gândit la toate momentele în care aș fi putut face altfel: să o ascult mai mult când era adolescentă și se certa cu mine din orice; să nu-i reproșez că nu vine destul acasă; să nu-i spun că Vlad nu e potrivit pentru ea doar pentru că nu semăna cu Mihai.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la biserică. Poate rugăciunea mă va liniști. În fața icoanei Maicii Domnului am șoptit:

— Dă-mi putere să accept ce nu pot schimba și curaj să repar ce mai poate fi reparat.

La ieșire m-am întâlnit cu preoteasa Maria:

— Ce faci, Anca? N-ai mai venit demult…

— Nu prea mai are cine să mă tragă de mână spre biserică…

A zâmbit trist:

— Copiii cresc și uită uneori cât ai făcut pentru ei. Dar dragostea de mamă nu moare niciodată.

Am plecat acasă cu sufletul puțin mai ușor. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu prezentă altfel în viața Marisei. Să-i respect spațiul și alegerile, chiar dacă doare.

În acea seară i-am scris un mesaj lung Marisei. I-am spus cât de mult o iubesc și cât îmi doresc să ne regăsim când va fi pregătită. Nu i-am cerut nimic. Doar i-am lăsat ușa deschisă.

Au trecut câteva zile până când mi-a răspuns: „Mamă, îți mulțumesc pentru mesaj. Am nevoie de timp.”

Poate că nu voi mai fi niciodată parte din aniversările ei sau din viața ei de zi cu zi așa cum mi-aș dori. Dar poate că într-o zi va veni din nou spre mine cu brațele deschise.

Mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât de mult doare dragostea atunci când nu mai are cui să se reverse? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?