Ușa închisă: Povestea unei mame românce

— Nu pot să cred… Nu pot să cred că nu-mi răspunde! Am bătut din nou, mai tare, cu mâna tremurândă pe ușa apartamentului. Era duminică dimineața, ora opt și jumătate. Pe hol mirosea a var proaspăt și a vechi, iar în brațe țineam două sacoșe grele: una cu borcane de supă fierbinte, alta cu pâine aburindă și sernikul acela pe care Radu îl lăuda mereu când era copil. M-am uitat la sonerie, am apăsat-o de două ori, apoi am lipit urechea de ușă. Nimic. Doar liniște.

— Radu! Sunt eu, mama! Am venit cu mâncare, știu că ai avut o săptămână grea la muncă… Hai, deschide!

Am rămas acolo, în fața ușii, cu inima bătându-mi nebunește. M-am gândit la toate momentele în care îi făceam pachet la facultate, la toate serile când îl așteptam cu ciorbă caldă după antrenamentele de baschet. Îmi imaginam mereu că va veni o zi când va aprecia tot ce fac pentru el. Dar acum… Acum nici măcar nu-mi deschide ușa.

Am lăsat sacoșele jos și m-am sprijinit de perete. O vecină a trecut pe lângă mine și mi-a aruncat o privire curioasă.

— Doamna Maria, tot la băiat? Nu-i acasă?

— Nu știu, poate doarme… sau poate nu mă aude, am zis încercând să-mi ascund vocea tremurată.

În mintea mea se derulau toate certurile din ultimii ani. De când s-a mutat singur, parcă s-a schimbat. Nu mai venea acasă decât rar, vorbea puțin la telefon și mereu părea grăbit. Îmi spunea că are mult de lucru, că e obosit, că are nevoie de spațiu. Dar eu? Eu nu am nevoie de el? Nu am nevoie să știu că e bine?

Mi-am amintit ultima discuție aprinsă pe care am avut-o:

— Mamă, te rog, nu mai veni neanunțată! Am nevoie de intimitate!

— Dar eu doar vreau să te ajut! Să-ți aduc ceva bun, să nu-ți lipsească nimic…

— Nu înțelegi! Nu sunt copil! Am 28 de ani!

Atunci am plâns toată noaptea. Dar azi… azi am sperat că va fi altfel. Că va simți dragostea mea în fiecare fir de pătrunjel din supă, în fiecare felie de pâine caldă.

Am stat pe hol aproape o oră. La un moment dat am auzit pași dincolo de ușă. Am tresărit.

— Radu? Ești acolo?

Nimic. Doar pași care s-au îndepărtat.

Am simțit cum mi se strânge sufletul. Sacoșele erau tot acolo, grele ca povara pe care o purtam în inimă. Am ridicat una și am coborât scările încet, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Pe drum spre casă m-am gândit la soțul meu, Ion, care mereu îmi spunea:

— Maria, lasă-l să-și trăiască viața! Nu-l sufoca!

Dar cum să nu mă gândesc la el? Cum să nu vreau să-i fie bine? Sunt mama lui!

Ajunsă acasă, am pus mâncarea pe masă și m-am așezat în fața ferestrei. Priveam copacii goi din fața blocului și mă întrebam unde am greșit. Oare l-am iubit prea mult? Oare l-am protejat prea tare?

Telefonul a sunat abia seara târziu. Era un mesaj scurt:

„Mamă, te rog să nu mai vii fără să mă anunți. Am nevoie de spațiu. Mulțumesc pentru mâncare.”

Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”.

Am plâns din nou. M-am simțit ca o străină în propria viață. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Radu: i-am făcut temele când era mic, l-am dus la meditații, i-am cumpărat hainele cele mai bune chiar dacă eu purtam aceleași paltoane vechi ani la rând. Am renunțat la vacanțe ca să-i plătesc taberele. Iar acum… acum sunt doar o povară pentru el.

A doua zi dimineață, Ion m-a găsit privind în gol la farfuria cu supă rece.

— Maria, trebuie să-l lași să crească. Și tu trebuie să trăiești pentru tine.

— Dar cum? Cum să nu mă doară? Cum să nu mă simt inutilă?

Ion a oftat și mi-a luat mâna în a lui.

— Poate că și el suferă. Poate că nu știe cum să-ți spună ce simte.

M-am gândit mult la asta. Poate că generația lor e altfel. Poate că nu mai au nevoie de noi așa cum aveam noi nevoie de părinții noștri. Sau poate că am greșit undeva pe drum.

Seara am primit un alt mesaj de la Radu:

„Mamă, îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar trebuie să învăț să fiu pe picioarele mele.”

Am zâmbit trist și am scris doar atât: „Te iubesc oricum.”

Acum stau aici și mă întreb: Oare dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult? Sau e lumea asta prea grăbită ca să mai vadă cât suferim unii pentru alții?