De ce am acceptat să am grijă de nepotul meu: Niciodată nu voi mai face asta

— Mamă, te rog, nu am pe cine altcineva să sun! Vlad are febră și nu-l pot duce la grădiniță. Te rog, vino să stai cu el azi! vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam deja cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când mă ruga același lucru. M-am uitat pe geam la ploaia care bătea în sticlă și am oftat adânc.

— Bine, Irina. Vin imediat, am spus fără să mai stau pe gânduri, deși știam că ziua mea va fi compromisă. Aveam programare la medic și voiam să mă ocup de niște acte importante, dar cine altcineva să o ajute dacă nu eu?

Când am ajuns, Vlad era întins pe canapea, cu obrajii roșii și ochii umezi. M-a privit cu un zâmbet slab.

— Bunico, ai adus ceva bun? m-a întrebat el, iar eu am scos repede din geantă biscuiții preferați.

Irina era deja cu geanta pe umăr, gata să iasă pe ușă.

— Ana are cursuri toată ziua și apoi merge la salon. Nu pot conta pe ea deloc! a spus cu năduf. — Te rog, ai grijă de Vlad. Îți las numărul medicului dacă se agravează ceva.

Am rămas singură cu Vlad și cu gândurile mele. Îmi amintesc cum, pe vremuri, când eram eu mamă tânără, nu aveam nici măcar luxul unui telefon mobil să cer ajutor. Făceam totul singură. Acum, copiii mei par să creadă că rolul meu e să fiu mereu disponibilă.

Vlad a început să tușească și să plângă. I-am pus termometrul sub braț și am încercat să-l liniștesc.

— Bunico, de ce nu vine mama acasă?

— Mama trebuie să muncească, puiule. Dar eu sunt aici cu tine.

A adormit greu, iar eu am stat lângă el cu palma pe fruntea lui fierbinte. M-am gândit la Ana, nepoata mea cea mare. De când a intrat la facultate, parcă nu mai are timp de nimic altceva decât de ea însăși. Când i-am spus Irinei că poate Ana ar putea sta cu Vlad măcar câteva ore, mi-a răspuns tăios:

— Nu pot s-o oblig! Are viața ei!

M-am simțit inutilă și folosită. Parcă eram doar o piesă de schimb în viața lor agitată.

Pe la prânz, Vlad s-a trezit plângând că îl doare gâtul. I-am făcut ceai și l-am ținut în brațe până s-a liniștit. În timp ce îi citeam dintr-o carte cu povești, telefonul a sunat. Era Ana.

— Bunico, îmi pare rău că nu pot veni azi. Am seminar și apoi trebuie să merg la salon pentru unghii. Poate data viitoare…

Am simțit cum îmi crește tensiunea.

— Ana, Vlad e bolnav. Nu poți lipsi măcar o oră?

— Nu pot, bunico! Dacă ratez programarea la salon, pierd avansul! Știi cât costă?

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit ca un străin în propria familie.

După-amiaza a trecut greu. Vlad a făcut febră mare și am sunat medicul. Mi s-a spus să-i dau sirop și să-l monitorizez. M-am rugat să nu fie nevoie să mergem la spital.

Când Irina a venit acasă seara târziu, era obosită și nervoasă.

— Mamă, îți mulțumesc… Dar trebuia să-l ții în pat! Uite ce transpirat e!

— Irina, am făcut tot ce am putut! Nu sunt asistent medical!

A izbucnit în plâns.

— Îmi pare rău… Sunt epuizată! Nu mai știu ce să fac!

Am îmbrățișat-o și am simțit cât de greu îi este. Dar și mie îmi era greu. M-am întors acasă târziu în noapte, sleită de puteri și cu un gust amar.

A doua zi dimineață m-a sunat Ana.

— Bunico… Ești bine? Mama mi-a spus că ai stat toată ziua cu Vlad…

— Sunt bine, Ana. Dar mi-ar fi plăcut să simt că nu sunt singură în toate astea.

A tăcut câteva secunde.

— Poate data viitoare pot ajuta și eu…

Am zâmbit trist.

În zilele următoare m-am gândit mult la ce s-a întâmplat. De ce trebuie mereu bunicii să fie cei care salvează situația? De ce copiii noștri cred că timpul nostru nu mai are valoare?

Poate că e timpul să spun „nu” mai des. Poate că sacrificiul nu e întotdeauna răsplătit cu recunoștință.

Mă întreb: oare câți dintre noi au simțit vreodată că sunt doar o soluție de rezervă pentru propriii copii? Cât timp vom continua să ne sacrificăm fără ca cineva să observe cu adevărat?