Două ouă și o prăpastie între generații
— Irina, ai văzut ouăle pe care le-am pus pe raftul de sus? întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund iritarea. Mâinile îmi miros încă a făină, iar rețeta de chec stă deschisă pe masă, ca o promisiune neterminată.
Irina ridică privirea din telefon, fără să-și schimbe expresia. — Le-am folosit la omletă pentru Vlad. Erau în frigider, nu?
Simt cum mi se urcă sângele la cap. Nu e prima dată când se întâmplă asta, dar azi parcă doare mai tare. — Le-am pus deoparte pentru prăjitură. Am spus aseară că vreau să fac ceva dulce pentru toți.
Irina oftează, trântind telefonul pe masă. — Mamă, sunt doar două ouă! Nu trebuie să faci atâta caz pentru ele. Oricum, mereu te plângi că nu-ți ajung lucrurile.
Îmi mușc buza de jos. Nu vreau să plâng, dar simt că mă sufoc. De când Vlad s-a însurat și s-au mutat la noi, casa nu mai e a mea. Fiecare colțișor e împărțit, fiecare lucru trebuie negociat. Dar două ouă? Chiar atât de mult cer?
— Nu e vorba doar de ouă, Irina. E vorba că nu mai știu ce pot păstra pentru mine în casa asta.
Ea râde scurt, ironic. — Poate ar trebui să-ți iei propriul frigider, dacă vrei să ai lucruri doar pentru tine.
Mă uit la ea și nu-mi vine să cred. Oare chiar atât de mult am greșit? Am crescut singură un băiat după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Am tras de mine să-i fie bine lui Vlad, să aibă tot ce-i trebuie. Acum, când am crezut că o să am liniște și ajutor la bătrânețe, mă simt ca o musafiră în propria casă.
Vlad intră în bucătărie, atras de tonul ridicat. — Ce se întâmplă aici?
Irina îi aruncă o privire tăioasă. — Mama ta se supără pentru două ouă.
Vlad oftează și se uită la mine cu o privire obosită. — Mamă, nu putem să ne certăm pentru nimicuri.
— Pentru tine sunt nimicuri, Vlad, dar pentru mine sunt semne că nu mai contez aici.
Se lasă o tăcere grea. Irina își strânge brațele la piept și iese din bucătărie trântind ușa. Vlad rămâne cu mine, dar nu spune nimic. Îl văd cum se uită la mine cu milă și parcă mă doare și mai tare.
În ziua aceea nu mai fac checul. Mă așez pe scaunul de lângă geam și privesc în gol. Aud cum Irina vorbește la telefon cu mama ei: „Nu mai pot, mamă! Parcă trăiesc cu o străină care mă judecă pentru orice.”
Seara, când Vlad vine acasă de la serviciu, încearcă să destindă atmosfera. — Hai să mergem toți trei la plimbare în parc.
Refuz politicos. Nu vreau să fiu povara nimănui.
A doua zi găsesc pe masa din bucătărie o sacoșă cu ouă și un bilet: „Sper să-ți ajungă pentru prăjiturile tale.” Scrisul Irinei e apăsat, rece.
Îmi vine să plâng iar. Nu despre ouă era vorba niciodată. Era despre spațiul meu, despre respectul pe care îl simt că-l pierd pe zi ce trece.
Încep să evit bucătăria când știu că Irina gătește. Îmi fac cafeaua devreme dimineața sau târziu seara. Vlad observă schimbarea și într-o seară mă întreabă:
— Mamă, ce s-a întâmplat cu adevărat?
Îl privesc lung și simt că nu pot spune tot ce am pe suflet fără să-l rănesc. — M-am simțit dată la o parte, Vlad. Nu mai știu dacă mai am loc aici.
El oftează și îmi ia mâna între palmele lui mari. — Știu că nu e ușor pentru tine… Dar nici pentru noi nu e simplu.
Îl cred. Știu că nici Irinei nu-i e ușor să locuiască cu soacra sub același acoperiș. Dar parcă niciodată nu am reușit să ne găsim ritmul împreună.
Într-o duminică, Irina vine la mine cu o propunere: — M-am gândit… Poate ar fi mai bine să ne luăm un frigider mic doar pentru noi doi, ca să nu mai fie discuții.
O privesc lung și simt cum ceva se rupe definitiv între noi. — Dacă asta vă face fericiți…
De atunci, fiecare are raftul lui în frigiderul mare și Irina are un frigider mic în balcon pentru „lucrurile lor”. Casa pare mai rece ca niciodată.
Merg la piață singură și mă întorc tot singură acasă. Vlad e tot mai absent, prins între două femei care nu reușesc să comunice decât prin bilete sau priviri reci.
Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă nu am știut să las loc pentru altcineva în viața fiului meu sau dacă pur și simplu așa sunt vremurile acum: fiecare cu spațiul lui, cu frigiderul lui, cu viața lui separată chiar sub același acoperiș.
M-am gândit de multe ori să plec la sora mea din Bacău sau să-mi caut o garsonieră mică unde să nu trebuiască să cer voie nimănui pentru două ouă sau o felie de pâine.
Dar apoi mă uit la Vlad și îmi dau seama că el ar suferi cel mai mult.
Poate că două ouă nu valorează nimic pentru unii… Dar pentru mine au fost semnul că uneori distanța dintre oameni începe cu cele mai mici lucruri.
Oare chiar atât de greu e să ne ascultăm unii pe alții? Sau suntem prea ocupați cu propriile supărări ca să vedem ce doare cu adevărat?