Între patru pereți străini: Povestea unei mame la răscruce

— Nu se poate, mamă. Nu avem spațiu. Și, sincer, nici nu cred că ar fi bine pentru nimeni, a spus Irina, fiica mea cea mare, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosește când vrea să pună punct discuției. Am simțit cum mi se strânge inima. Stăteam la masa din bucătăria ei, cu mâinile încleștate în poală, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji.

— Dar… Irina, nu vreau să vă deranjez. Pot să ajut cu copiii, cu gătitul… Nu vreau decât să nu fiu singură, am șoptit, aproape rușinată de propria mea nevoie.

Ea a oftat și s-a ridicat brusc, ca și cum prezența mea o apăsa. — Mamă, avem deja destule pe cap. Știi că Rareș lucrează mult, copiii au nevoie de spațiu… Și tu ai nevoie de liniștea ta. Poate găsim o soluție mai bună pentru toți.

M-am ridicat încet și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre garsoniera mea mică din cartierul vechi, am simțit cum frigul pătrunde prin paltonul subțire. M-am întrebat unde am greșit. Am crescut doi copii singură după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit ca infirmieră la spitalul județean, schimburi de noapte, sărbători ratate, ca să nu le lipsească nimic. Acum, la 67 de ani, când sănătatea mă lasă și singurătatea mă apasă ca o piatră pe piept, nu mai e loc pentru mine nicăieri.

A doua zi am sunat-o pe Vlad, băiatul meu cel mic. — Vlad, mamă… mă gândeam… poate aș putea sta o vreme la voi? Nu mă simt prea bine singură…

A tăcut câteva secunde. — Mamă, știi că apartamentul nostru e mic. Și cu serviciul meu… Nu prea sunt acasă. Nu cred că te-ai simți bine aici. Poate ar trebui să te gândești la un azil bun. Sunt unele moderne acum, cu activități, cu oameni de vârsta ta…

Mi-a venit să țip: „Eu nu sunt un bagaj pe care îl lași la garderobă!” Dar n-am spus nimic. Am închis telefonul și am plâns în pernă până m-a luat somnul.

Zilele au început să semene între ele: cafeaua amară băută singură dimineața, televizorul care bâzâie în surdină doar ca să umple tăcerea, plimbările scurte prin parc unde mă uit la mamele tinere cu copii și mă întreb dacă și eu am fost vreodată atât de plină de viață.

Vecina mea de palier, tanti Lenuța, mi-a spus într-o zi: — Maria, nu te mai necăji atâta! Toți copiii sunt la fel azi. Nu mai au răbdare cu bătrânii. Eu am trei și niciunul nu mă sună decât de Paște și Crăciun.

Dar eu nu pot să accept asta. Eu am crescut într-o casă unde bunica stătea cu noi și era sufletul familiei. Acum, parcă bătrânețea e o rușine pe care copiii vor s-o ascundă.

Am încercat să vorbesc cu Irina din nou. Am dus o plăcintă caldă la ea acasă și am stat la masă cu nepoții mei. Când a venit seara și m-am ridicat să plec, cel mic m-a întrebat:

— Bunico, tu de ce nu stai niciodată peste noapte la noi?

Irina s-a înroșit și a schimbat repede subiectul. Pe drum spre casă mi-am dat seama că nici măcar copiii nu înțeleg de ce sunt mereu pe fugă din viața lor.

Într-o seară am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă, știu că ți-e greu… Dar și nouă ne e greu. Avem rate, serviciu… Nu mai e ca pe vremuri.

— Vlad, eu nu vreau bani sau ajutor material. Vreau doar să nu fiu singură.

A tăcut din nou. — O să încercăm să venim mai des pe la tine.

Dar n-au venit.

Am început să mă gândesc serios la ce mi-a spus Vlad despre azil. Am vizitat unul împreună cu tanti Lenuța. Era curat, oamenii păreau drăguți, dar totul mirosea a dezinfecant și a resemnare. O femeie bătrână stătea la fereastră și privea în gol. M-am întrebat dacă așa voi ajunge și eu: o umbră care așteaptă vizite care nu mai vin niciodată.

Într-o duminică am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am rănit. E greu pentru toți acum. Poate găsim o soluție împreună.” Am plâns citind mesajul ăsta scurt și rece. Ce soluție? Sufletul meu vrea familie, nu compromisuri reci.

Am început să scriu în fiecare zi într-un caiet vechi: gânduri despre trecut, despre cum era când copiii mei alergau prin curte și râdeau fără griji. Despre cum visam că bătrânețea va fi liniștită, cu nepoți în jur și povești spuse la gura sobei.

Acum stau între patru pereți străini și mă întreb: oare chiar am devenit o povară? Oare copiii mei mă iubesc sau doar simt obligația să mă suporte din când în când?

Poate că mulți dintre voi treceți prin asta sau cunoașteți pe cineva care simte aceeași durere mută a respingerii din propria familie. Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești puterea să mergi mai departe când tot ce ai iubit pare că te respinge?

„Oare chiar trebuie să accept că bătrânețea înseamnă singurătate? Sau există încă speranță pentru noi, cei uitați?”