Poduri peste prăpastii: Cum am regăsit familia când banii s-au terminat

— Tata, nu pot să cred că mă lași baltă tocmai acum! Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceramică, încercând să găsesc cuvintele potrivite.

— Irina, nu e vorba că te las baltă… Pur și simplu nu mai am de unde. Am ieșit la pensie, pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi.

Ea s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. Ochii îi erau plini de lacrimi și furie. — Vlad are nevoie de rechizite, de haine! Cum să-i spun eu că bunicul lui nu-l mai ajută?

M-am simțit mic, neputincios, ca un copil certat pe nedrept. Îmi venea să-i spun că și eu am nevoie de ea, că mi-e dor de Vlad, că nu vreau decât să fim împreună la masa de duminică, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am rămas singur, cu inima grea și cu sunetul ușii trântite răsunând în apartament.

Așa a început totul. O tăcere rece s-a așternut între noi. Zilele treceau una după alta, iar telefonul nu mai suna. Mă uitam la pozele cu Vlad — zâmbetul lui știrb, ochii lui albaștri ca ai bunicii lui, mâinile mici strângându-mi degetele. Îmi lipsea totul: râsetele lor, gălăgia din casă, mirosul de clătite pe care le făcea Irina duminica.

Vecina mea, tanti Mioara, mă vedea tot mai abătut pe bancă în fața blocului. — Ce-ai pățit, dom’ Costel? Nu te mai văd cu nepotu’…

Am dat din umeri. — S-au schimbat vremurile, tanti Mioara. Când nu mai ai bani, parcă nu mai ai nici familie.

Ea m-a privit lung. — Să nu zici așa niciodată! Familia e familie, chiar dacă trece prin greutăți.

Dar eu știam că nu e chiar așa simplu. În România zilelor noastre, banii sunt mereu un subiect sensibil. Toți tragem de la o lună la alta, iar când unul cade, ceilalți abia reușesc să-l ridice.

Au trecut luni fără să-i văd. De Crăciun am lăsat un cadou la ușa lor: o carte pentru Vlad și o scrisoare pentru Irina. Nu am primit niciun răspuns. În Ajun, am stat singur la masă, cu sarmalele reci și televizorul bâzâind în surdină.

Într-o zi de martie, când soarele abia încălzea asfaltul, am primit un mesaj scurt: „Tata, putem vorbi?” Inima mi-a sărit din piept. Am răspuns imediat.

Ne-am întâlnit la cofetăria din colț. Irina părea obosită, trasă la față. A început să plângă înainte să spun ceva.

— Îmi pare rău… Am fost nedreaptă cu tine. M-am simțit singură și speriată când ai spus că nu mă mai poți ajuta. Dar nici eu n-am știut să-ți spun cât de greu îmi e fără tine.

Am luat-o de mână peste masă. — Și mie mi-e greu fără voi. Nu vreau decât să fim împreună, indiferent dacă avem sau nu bani.

A oftat adânc. — Știi ce-i cel mai greu? Să recunosc că m-am obișnuit să mă bazez pe tine pentru orice. Când ai dispărut sprijinul ăsta… parcă s-a prăbușit totul.

— Irina, eu n-am dispărut ca om. Doar banii s-au dus. Dar dragostea mea pentru tine și Vlad n-o să dispară niciodată.

A zâmbit printre lacrimi. — Vlad te întreabă mereu de ce nu-l mai vizitezi.

— Pentru că n-am vrut să vă deranjez… și pentru că mi-era teamă că nu mă mai vrei prin preajmă.

În ziua aceea am mers împreună acasă la ei. Vlad a sărit în brațele mele ca și cum nu trecuse nicio zi. Am plâns amândoi fără rușine.

De atunci am început să ne vedem din nou des. Nu mai aduc bani sau cadouri scumpe; aduc povești, timp și răbdare. Îl ajut pe Vlad la teme, îi povestesc despre copilăria mea la țară, despre cum mergeam cu tata la pescuit pe Olt.

Irina a început să-mi povestească despre grijile ei: salariul mic, ratele la bancă, presiunea de la serviciu. Am învățat să ascult fără să judec sau să încerc să rezolv totul cu bani.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu capul pe genunchii mei, Irina mi-a spus încet:

— Tata… cred că aveam nevoie de criza asta ca să ne dăm seama cât valorăm unii pentru alții.

Am zâmbit trist. — Poate că da… Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să vezi ce contează cu adevărat.

Acum suntem mai uniți ca oricând. Avem puțin, dar avem tot ce contează: unul pe altul.

Mă întreb uneori: câți dintre noi confundăm sprijinul financiar cu dragostea? Câți uităm să ne spunem „te iubesc” atunci când nu mai avem nimic de oferit material? Poate că povestea mea îi va face pe alții să-și regândească relațiile cu cei dragi.