Am Greșit Când Am Scris Testamentul: Povestea Unei Regrete Târzii

— Nu pot să cred, mamă, că ai făcut asta fără să ne spui nimic! — vocea lui Radu răsuna în sufrageria scufundată în semiîntuneric, iar ochii lui, altădată blânzi, erau acum plini de reproș. Simțeam cum mă strânge inima, dar nu puteam să-i răspund. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului vechi, moștenit de la mama mea, și pentru prima dată în viață mi-a fost teamă de propriul meu copil.

Totul a început cu un an în urmă, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Stăteam la bucătărie cu sora mea, Mariana, care mereu a știut să-mi bage în cap tot felul de griji. „Să ai grijă cu nora ta, Livia”, îmi spunea ea, sorbind din cafea. „Nu vezi cum îl ține pe Radu sub papuc? O să-ți ia tot ce ai muncit.” Am râs atunci, dar sămânța îndoielii fusese deja plantată. Începusem să privesc fiecare gest al Anei, nora mea, cu suspiciune. Dacă zâmbea prea larg, mi se părea falsă. Dacă era tăcută, credeam că mă judecă. Și așa am ajuns să cred că trebuie să-mi protejez averea.

Când notarul mi-a pus în față actele pentru testament, am ezitat doar o clipă. Am trecut casa și terenul pe numele fiicei mele mai mici, Irina, care locuia la București și venea rar acasă. „Ea nu are pe nimeni să o ajute”, mi-am spus. Radu și Ana se descurcau bine, aveau serviciu stabil și un apartament în oraș. Dar adevărul era că nu voiam ca Ana să pună mâna pe casa noastră.

Nimeni nu a știut nimic luni întregi. Irina a primit vestea cu un zâmbet reținut la telefon: „Mulțumesc, mamă. O să am grijă de tot.” Dar între noi s-a așternut o tăcere ciudată. Radu și Ana au aflat abia când am fost internată la spital pentru o operație banală la genunchi. Aveam nevoie de ajutor acasă și atunci s-a aflat totul.

— De ce nu ne-ai spus? — m-a întrebat Ana cu voce stinsă, evitându-mi privirea.
— Am crezut că așa e mai bine… — am bâiguit eu, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine.
— Pentru cine? Pentru noi sau pentru tine? — a continuat ea, iar lacrimile i-au umplut ochii.

Radu nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Venea doar să-mi aducă medicamentele și pleca fără să mă privească. Într-o seară, l-am auzit certându-se cu Ana în curte:

— Nu vreau să mai stăm aici! Nu pot să trăiesc cu gândul că mama nu are încredere în tine!
— Radu, nu e vina ta… — îi răspundea Ana printre suspine.

Casa s-a umplut de tăcere și frig. Irina nu a venit nici măcar la Crăciun. Mi-am petrecut sărbătorile singură, privind la pozele vechi de pe perete: Radu copil, Irina cu zâmbetul ei larg, eu și soțul meu la nuntă. M-am întrebat unde am greșit. De ce am ascultat de Mariana? De ce nu am avut curajul să-mi ascult inima?

Într-o zi de primăvară, Ana a venit la mine cu o pungă de mere și o privire hotărâtă.

— Livia, știu că nu m-ai plăcut niciodată cu adevărat. Dar eu îl iubesc pe Radu și am încercat mereu să fiu parte din familia voastră. Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să fim împreună.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă.

— Iartă-mă, Ana… Am greșit față de voi. Am lăsat vorbele altora să-mi otrăvească sufletul.

Ana m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Dar rana era adâncă. Radu nu mai era același. Se retrăgea tot mai mult în el însuși, iar vizitele lui deveneau tot mai rare. Irina mă suna din ce în ce mai puțin și vorbea doar despre problemele ei la serviciu.

Într-o seară târzie, am găsit curajul să-l sun pe Radu.

— Mamă… — vocea lui era obosită.
— Radu, vreau să-ți spun ceva important. Am greșit față de tine și Ana. Nu am avut dreptate să vă exclud din testament. Vreau să repar ce pot…

A tăcut mult timp.

— Nu știu dacă se mai poate repara ceva, mamă… Dar apreciez că ai recunoscut.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am dat seama că unele greșeli lasă urme care nu se șterg niciodată.

Acum stau singură în casa care altădată era plină de râsete și voie bună. Privesc pe fereastră la cireșul înflorit din curte și mă întreb: cât valorează o casă dacă nu mai ai familie? Oare pot fi iertate greșelile făcute din teamă și neîncredere? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?