Ani de zile i-am numit prieteni, iar apoi ne-au trădat: Poveste dintr-un cartier bucureștean

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să ne facă una ca asta? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ibricul cu cafea. Eu stăteam pe scaun, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. Era o dimineață de martie, friguroasă și mohorâtă, iar blocul nostru din cartierul Drumul Taberei părea mai tăcut ca niciodată.

Totul a început cu o simplă bătaie în ușă. Era doamna Lidia, vecina de la trei, cu care împărțisem de-a lungul anilor nu doar rețete de cozonac și borcane cu dulceață, ci și secretele cele mai adânci. Îmi amintesc cum venea la noi când tata era bolnav și ne aducea supă caldă, sau cum stăteam la povești până târziu cu fiica ei, Ioana, pe banca din fața blocului. Eram convinși că suntem o familie mai mare, legată nu de sânge, ci de ani de încredere și sprijin reciproc.

Dar totul s-a schimbat într-o clipă. Tata a rămas fără serviciu după ce fabrica la care lucra s-a închis peste noapte. Mama încerca să țină casa pe linia de plutire cu salariul ei de asistentă medicală, dar facturile se adunau, iar frigiderul era tot mai gol. Într-o seară, după ce am tras obloanele și am stins lumina devreme ca să facem economie la curent, mama a oftat adânc:

— Sorina, trebuie să cerem ajutor. Nu mai avem cu ce plăti întreținerea.

Am privit-o rușinată. Nu voiam să știe nimeni cât de greu ne este. Dar mama a mers la Lidia a doua zi dimineață. A ieșit de acolo cu ochii roșii și buzele strânse.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o.
— Mi-a spus că nu poate… că și ei au probleme. Dar știu sigur că nu e așa. Au renovat bucătăria luna trecută!

În zilele următoare, am observat cum privirile vecinilor s-au schimbat. Doamna Lidia nu mă mai saluta când mă întâlnea pe scară. Ioana își întorcea capul când mă vedea venind. Parcă toți știau despre necazul nostru și se fereau de noi ca de ciumați.

Într-o seară, când tata s-a întors acasă abătut după încă o zi fără noroc la interviuri, am auzit bătăi în perete. Era semnalul nostru secret cu familia Lidia — trei bătăi scurte, două lungi — dar acum sunetul era sec și rece. M-am apropiat de perete și am ascultat. Dincolo se auzeau râsete și clinchet de pahare.

— Au petrecere… — am șoptit.
— Lasă-i, Sorina — a spus mama cu voce stinsă. — Oamenii arată cine sunt atunci când nu le mai e convenabil să te ajute.

A doua zi dimineață am găsit un bilet lipit pe ușa noastră: „Vă rugăm să vă achitați restanțele la întreținere! Altfel vom fi nevoiți să luăm măsuri.” Era semnat „Asociația de proprietari”, dar recunoșteam scrisul Lidiei. M-am simțit trădată ca niciodată.

În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. La ședința de bloc, Lidia a ridicat vocea:

— Nu putem tolera să avem datornici! Dacă fiecare ar face ca familia Popescu, unde am ajunge?

Tata a încercat să explice:
— Am avut o perioadă grea… Promitem că vom plăti totul cât mai curând.

Dar nimeni nu l-a ascultat. Vecinii dădeau din cap dezaprobator, iar unii chiar au început să ne evite pe scară sau să vorbească în șoaptă când treceam pe lângă ei.

Într-o seară, Ioana m-a oprit pe hol.
— Sorina… îmi pare rău pentru ce se întâmplă. Mama zice că nu e bine să ne mai vedem o vreme.
Am simțit cum mi se rupe inima.
— Dar noi suntem prietene de mici! Cum poți să asculți de ea?
Ioana a dat din umeri și a fugit în apartament.

Am început să mă simt tot mai singură. Prietenii mei de la școală nu știau prin ce trec acasă. Îmi era rușine să le spun că uneori nu avem ce pune pe masă sau că părinții mei se ceartă din cauza banilor. Într-o zi, mama s-a prăbușit pe canapea și a izbucnit în plâns:
— Ce fel de oameni sunt aceștia? Ani de zile am fost acolo pentru ei… iar acum ne tratează ca pe niște străini!

Tata s-a ridicat încet și a spus:
— Oamenii nu sunt ceea ce par atunci când totul merge bine. Adevărul iese la iveală când ai nevoie de ei.

Într-o dimineață, am găsit un plic sub ușă. Era o scrisoare anonimă: „Nu vă faceți griji, va fi bine.” Nu știu cine a lăsat-o — poate cineva care încă avea suflet în blocul nostru gri.

După luni întregi de umilințe și priviri reci, tata a reușit să-și găsească un nou loc de muncă. Încet-încet am reușit să plătim datoriile și viața a început să revină la normal. Dar nimic nu mai era la fel. Când treceam pe lângă apartamentul Lidiei sau o vedeam pe Ioana pe stradă, simțeam un gol în suflet.

M-am întrebat adesea: unde dispare prietenia atunci când ai nevoie cel mai mult de ea? Cum pot oamenii să uite atâția ani de sprijin reciproc pentru câteva luni de greutăți?

Poate că adevărata familie nu e cea pe care ți-o alegi dintre vecini sau prieteni vechi, ci cea care rămâne lângă tine chiar și atunci când toți ceilalți te părăsesc.

Mă întreb: voi ați trecut vreodată printr-o astfel de trădare? Ce ați face dacă oamenii în care aveți cea mai mare încredere v-ar întoarce spatele exact când aveți nevoie de ei?