Când Granița se Rupe: Povestea unei Mame și a Vecinei Sale

— Irina, te rog, doar două ore! Nu am cu cine s-o las pe Daria, iar șeful mă omoară dacă mai întârzii o dată! Mariana aproape că mi-a trântit ușa în față, împingând-o pe fetița ei de cinci ani în brațele mele. Nici nu apucasem să-mi beau cafeaua, iar inima îmi bătea deja nebunește. Nu era prima dată. De fapt, nici nu mai știam când începuse totul. Poate după ce soțul meu, Radu, a plecat în Germania la muncă și am rămas singură cu băiatul nostru, Vlad. Poate după ce Mariana a văzut că nu mă plâng niciodată și că mereu spun „da”.

La început, mi se părea firesc. Suntem vecine, mame singure, ne ajutăm una pe alta. Dar ajutorul s-a transformat rapid într-o obligație. Mariana venea tot mai des, uneori fără să mă anunțe. Daria rămânea la mine cu orele, iar eu încercam să jonglez între teme cu Vlad, gătit și curățenie. Seara, când Mariana venea să-și ia copilul, îmi arunca un „mulțumesc” grăbit și dispărea pe scări.

Într-o zi, Vlad m-a întrebat:
— Mami, de ce Daria stă mereu la noi? Tu nu ești mama ei.

M-am blocat. Avea dreptate. Nu eram mama Dariei și nici bona ei. Dar cum să-i spun Marianei „nu”, când știam cât de greu îi este? Știam că soțul ei a plecat de tot și că la serviciu e mereu amenințată cu concedierea. Dar și eu eram obosită. Și eu aveam nevoie de timp pentru mine și pentru Vlad.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am stat pe întuneric în bucătărie și am plâns. Mă simțeam vinovată că mă gândesc la mine. Mă simțeam invizibilă. Parcă nu mai eram Irina, ci doar „vecina care are grijă de copil”.

A doua zi dimineață, Mariana a venit din nou. Nici nu a mai bătut la ușă.
— Irina, azi trebuie să stau peste program. Te rog, ia-o pe Daria până la opt.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mariana… nu pot azi. Chiar nu pot.

S-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.
— Cum adică nu poți? Ce ai de făcut?

Mi-am mușcat buza.
— Am nevoie de timp cu Vlad. Și… sunt obosită.

A oftat teatral.
— Bine, atunci o iau cu mine la serviciu! Să văd ce-o să zică șeful!

A plecat trântind ușa. Am rămas cu un gust amar în gură și cu lacrimi în ochi. Vlad m-a privit lung.
— Mami, ai făcut bine.

Dar nu mă simțeam bine deloc. Toată ziua m-am gândit la Mariana și la Daria. Oare am fost egoistă? Oare prietenia noastră s-a terminat aici?

Seara târziu, Mariana mi-a trimis un mesaj: „Scuză-mă că am ridicat tonul. E greu pentru mine. Dar și tu ai dreptate.”

Am oftat ușurată. Poate că era începutul unei conversații reale între noi două.

A doua zi am invitat-o la cafea. Am vorbit mult — despre oboseală, despre frică, despre cât de greu e să fii mamă singură într-un oraș mare unde toți par ocupați doar cu ei înșiși. Am plâns amândouă. Am râs amândouă.

Am stabilit niște reguli simple: să ne anunțăm din timp dacă avem nevoie una de alta; să nu ne simțim obligate; să ne respectăm timpul și limitele.

Nu a fost ușor să spun „nu”. Dar am învățat că uneori trebuie să ai grijă de tine ca să poți avea grijă și de ceilalți.

Acum mă întreb: câte dintre noi uităm să ne punem pe primul loc din teama de a nu răni pe cineva? Câte dintre noi ne pierdem identitatea printre obligații care nu sunt ale noastre? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta.