Când prietenia doare mai tare decât orice trădare

— Cum poți să spui așa ceva despre mama mea? am șoptit, cu mâinile tremurând, ascunsă după ușa de la bucătăria Ancăi. Glasul Irinei răsuna clar, fără urmă de ezitare, printre râsetele celorlalte fete: „Nu știu cum rezistă Maria cu o mamă atât de cicălitoare și săracă. Eu aș fi înnebunit!”

Mi-am simțit obrajii arzând. Parcă tot aerul din încăpere dispăruse. M-am lipit de perete, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Irina era cea mai bună prietenă a mea de la grădiniță. Împărțisem sandvișuri, secrete și vise. Știa totul despre mine: cum mama se chinuia să ne țină pe linia de plutire după ce tata ne-a părăsit, cum fiecare leu era numărat și fiecare zi era o luptă. Știa cât mă doare când lumea judecă după hainele mele vechi sau după faptul că nu am ultimul model de telefon.

Și totuși, acolo, printre străini, Irina mă făcea de râs. M-am gândit la toate momentele în care am apărat-o în fața altora, la toate dățile când i-am ascuns greșelile sau i-am ținut partea în fața părinților ei. Acum, ea mă trăda exact acolo unde mă durea cel mai tare: familia mea.

Am ieșit din bucătărie cu pași mici, încercând să nu atrag atenția. Am trecut pe lângă masa încărcată cu chipsuri și suc ieftin, am zâmbit forțat Ancăi și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față ca o palmă. Am scos telefonul și am scris un mesaj mamei: „Vin mai devreme acasă.”

Pe drum, lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit inferioară colegilor mei din cauza lipsurilor noastre. La toate glumele răutăcioase din liceu, la privirile pline de milă sau dispreț. Dar niciodată nu m-a durut atât de tare ca acum, când trădarea venea de la Irina.

Acasă, mama m-a întâmpinat cu zâmbetul ei obosit. „Ce s-a întâmplat, Maria? De ce ai venit așa devreme?”

Am vrut să-i spun totul, dar m-am oprit. Nu voiam să-i adaug încă o povară pe umeri. Am dat vina pe o durere de cap și m-am retras în cameră. Toată noaptea m-am întors de pe o parte pe alta, frământându-mă: să-i spun Irinei ce am auzit? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic? Sau să rup prietenia care îmi era atât de dragă?

A doua zi la școală, Irina s-a apropiat de mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Hei, ai plecat devreme aseară! Totul ok?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Da, doar că… am avut o migrenă.

Ea a zâmbit larg și a început să povestească despre băieții care au venit mai târziu la petrecere. Eu nu auzeam nimic. În mintea mea răsunau cuvintele ei ca un ecou dureros.

După ore, am tras-o deoparte.
— Putem vorbi?
— Sigur! Ce s-a întâmplat?

Am inspirat adânc.
— Te-am auzit aseară… în bucătărie. Am auzit ce ai spus despre mama mea.

Irina a încremenit. Ochii i s-au mărit, iar fața i s-a făcut roșie.
— Maria… nu voiam… doar glumeam… fetele mă provocau…

— Nu părea o glumă, Irina. Știi cât mă doare când cineva vorbește așa despre familia mea. Și tu… tu știai totul despre noi.

A început să plângă.
— Îmi pare rău! Nu știu ce a fost cu mine… Am vrut doar să par interesantă în fața lor. Nu am vrut să te rănesc!

Am simțit furia și tristețea amestecându-se în mine.
— Poate că nu ai vrut, dar ai reușit. Și nu știu dacă pot trece peste asta.

Zilele următoare au fost un chin. Irina încerca să mă abordeze mereu, îmi trimitea mesaje lungi în care își cerea scuze, îmi aducea ciocolată preferată la școală. Dar eu nu puteam uita ușor. În fiecare pauză simțeam privirile colegilor pe mine și mă întrebam dacă toți știau acum cât de „săracă” sunt.

Acasă, mama a observat că ceva nu e în regulă.
— Maria, te rog, spune-mi ce te apasă!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Oamenii greșesc, draga mea. Chiar și cei mai buni prieteni ne pot răni uneori fără să vrea. Dar tu trebuie să decizi dacă poți ierta sau dacă e mai bine să mergi mai departe fără ea.

Cuvintele mamei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc la toate momentele frumoase cu Irina, la sprijinul pe care mi l-a oferit atunci când tata a plecat sau când am picat la matematică. Dar și la cât de tare m-a durut trădarea ei.

Într-o după-amiază ploioasă, am decis să o chem pe Irina la mine acasă. A venit cu ochii roșii și cu un buchet mic de flori.
— Maria… nu știu dacă merit să mă ierți…

Am oftat adânc.
— Nu știu dacă pot uita ce ai spus. Dar vreau să încerc să te iert… pentru că știu că toți greșim uneori. Dar trebuie să-mi promiți că niciodată nu vei mai vorbi urât despre familia mea sau despre altcineva care nu merită asta.

Irina a dat din cap energic și m-a îmbrățișat strâns.
— Îți promit! Și-ți mulțumesc că-mi dai o șansă…

Nu a fost ușor să trec peste acea rană. Prietenia noastră nu a mai fost niciodată la fel de inocentă ca înainte, dar am învățat împreună ce înseamnă sinceritatea și iertarea adevărată.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta pe cineva drag atunci când ne rănește atât de tare? Și cât valorează cu adevărat o prietenie construită pe adevăr?