Granița dintre bunătate și sacrificiu: Povestea mea cu vecina de la etajul trei

— Nu mai pot, Doina! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-i explic soțului meu de ce nu am apucat nici măcar să încălzesc ciorba. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știrile de la ora 19, iar din camera cealaltă se auzea râsul Cristinei, fetița vecinei de la trei, care se juca cu pisica noastră.

Totul a început banal, ca orice poveste de bloc. Într-o dimineață ploioasă de martie, Dorina, vecina mea de la etajul trei, a bătut la ușă cu ochii roșii și vocea stinsă: „Elena, te rog, poți să stai puțin cu Cristina? Am o urgență la serviciu și nu am cu cine s-o las.” Am acceptat fără să clipesc. Cristina avea doar șase ani, era o fetiță liniștită și mereu cu zâmbetul pe buze. Mi-am spus că nu e mare lucru — o oră-două, cât să-și rezolve Dorina treburile.

Dar acea oră s-a transformat în jumătate de zi. Apoi în două zile pe săptămână. Apoi aproape zilnic. Dorina lucra la supermarket și făcea ture duble ca să poată plăti ratele la bancă după ce soțul ei plecase fără urmă. „Nu știu ce m-aș face fără tine, Elena!” îmi spunea aproape zilnic, cu recunoștință sinceră în glas. La început mă simțeam utilă, importantă, chiar mândră că pot ajuta. Dar încet-încet, ajutorul s-a transformat într-o povară.

Soțul meu, Mihai, a început să bombăne tot mai des: „Nu suntem noi părinții Cristinei! De ce trebuie să-ți sacrifici timpul și nervii pentru problemele altora?” Încercam să-l liniștesc: „E doar o perioadă grea pentru Dorina. O să treacă.” Dar perioada nu trecea. Cristina venea direct la mine după școală, își făcea temele la masa din bucătărie și adormea uneori pe canapea până târziu în noapte.

Într-o seară, când am încercat să-i spun Dorinei că nu mai pot continua în același ritm, ea a izbucnit în plâns: „Nu am pe nimeni altcineva! Dacă mă dai afară acum, rămân fără serviciu și fără casă!” M-am simțit vinovată și am cedat din nou. Dar în sufletul meu creștea o frustrare mocnită.

Vecinii au început să comenteze pe la colțuri. Doamna Stanciu de la patru mi-a spus într-o zi pe scara blocului: „Elena, ai grijă să nu te trezești că-ți crește copilul altuia! Lumea vorbește…” M-am prefăcut că nu aud, dar vorbele ei mi-au rămas întipărite în minte.

Într-o duminică dimineață, când Cristina a vărsat un pahar cu suc pe covorul din sufragerie și Mihai a țipat la ea fără să vrea, am simțit că totul se destramă. Cristina a început să plângă și s-a ascuns sub masă. M-am dus lângă ea și am luat-o în brațe. „Nu e vina ta, puiule…”, i-am șoptit, dar în același timp simțeam cum mă sufoc între două lumi: datoria față de o prietenă aflată la ananghie și nevoia mea de liniște și intimitate acasă.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. Mihai mi-a spus răspicat: „Ori îi spui Dorinei că nu mai merge așa, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.” Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, frământându-mă între vinovăție și neputință.

A doua zi am bătut la ușa Dorinei cu inima cât un purice. Ea mi-a deschis obosită, cu cearcăne adânci sub ochi. „Trebuie să vorbim”, i-am spus încet. Am încercat să-i explic cât de mult m-a afectat situația: „Dorina, te rog să mă înțelegi… Nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru familia mea. Poate găsim împreună o soluție.”

La început a tăcut. Apoi a început să plângă iar. „Știu că te-am împovărat prea mult… Dar nu știu ce altceva să fac! Am încercat să găsesc o bonă, dar nu-mi permit… Mama e bolnavă la țară…”

Am stat amândouă pe canapea, fiecare cu lacrimile ei. Am decis împreună ca de acum înainte Cristina să stea la mine doar în cazuri excepționale și am ajutat-o pe Dorina să caute o soluție — până la urmă a găsit o vecină mai tânără care avea program flexibil și putea veni după Cristina câteva ore pe zi.

Relația noastră s-a răcit o vreme. Ne salutam scurt pe scară și evitam privirile lungi. Dar încet-încet lucrurile s-au așezat. Cristina încă mă îmbrățișează când mă vede și uneori vine la mine cu un desen sau o floare ruptă din parc.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Cât de mult putem ajuta fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate că fiecare dintre noi are nevoie să-și traseze propriile granițe — chiar dacă doare.