În umbra fratelui: Povestea Anei și drumul spre vindecare

— De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. Aveam paisprezece ani și simțeam că fiecare cuvânt al ei mă strivește, ca o piatră rece pe piept. Vlad tocmai câștigase încă o olimpiadă la matematică, iar eu adusesem acasă un 8 la română. M-am uitat la tata, sperând să-mi ia apărarea, dar el doar a oftat și s-a întors spre televizor.

— Ana, nu te mai supăra, Vlad muncește mult, îmi spunea el uneori, ca și cum asta ar fi fost tot ce conta. Dar eu munceam la fel de mult. Doar că nu eram Vlad.

Ani la rând am trăit cu sentimentul că nu sunt destul. Vlad era băiatul perfect: olimpic, politicos, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu eram fata care plângea noaptea în pernă și se întreba dacă ar observa cineva dacă ar dispărea. La școală mă străduiam să fiu invizibilă, să nu dau motive de comparație. Dar acasă, orice aș fi făcut, tot Vlad era subiectul principal la cină.

— Ai văzut ce premiu a luat Vlad? — mă întreba mama vecinelor, cu voce tare, să aud și eu din camera mea. — Ce noroc pe noi cu un asemenea copil!

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă cu o diplomă nouă, am izbucnit.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să aud de Vlad! — am urlat, trântind ușa bucătăriei. Mama s-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum poți să fii atât de rea? E fratele tău!

— Poate dacă m-ați vedea și pe mine…

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu. Vlad a bătut la ușă.

— Ana, pot să intru?

— Lasă-mă în pace! — am răspuns printre sughițuri.

El a intrat oricum. S-a așezat lângă mine pe pat.

— Știi că nu e vina mea, nu?

L-am privit cu ură. — Nu e vina ta că ești perfect.

A oftat. — Nici eu nu mă simt perfect. Dar… nu știu cum să fac să fie altfel.

Nu i-am răspuns. Era prea târziu pentru confesiuni între frați. Zidurile dintre noi erau deja prea groase.

Anii au trecut. Vlad a intrat la Politehnică în București, iar eu am rămas acasă, la liceu. Părinții vorbeau zilnic cu el la telefon, îi trimiteau pachete, bani, tot ce avea nevoie. Eu? Eu eram fata care trebuia să nu le facă probleme.

Într-o zi, am venit acasă cu o veste: fusesem acceptată la Litere, la Cluj. Am intrat în bucătărie cu inima bătându-mi tare.

— Am intrat la facultate! — am spus, încercând să zâmbesc.

Mama a zâmbit slab. — Bravo, Ana… Dar ce faci cu Literele? Nu-i ca ingineria lui Vlad…

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. Am plecat la Cluj fără să mă uit înapoi.

La facultate am descoperit oameni noi, profesori care mă vedeau pe mine, nu pe sora lui Vlad. Am început să scriu poezii despre copilăria mea, despre dorința de a fi iubită. Am publicat câteva într-o revistă studențească. Pentru prima dată simțeam că exist.

Dar rana din suflet nu dispăruse. De fiecare dată când vorbeam cu părinții la telefon, discuția ajungea inevitabil la Vlad: cât de greu îi e la muncă, ce proiecte are, ce fată drăguță a cunoscut.

Într-o iarnă m-am îmbolnăvit rău. Am sunat-o pe mama să-i spun că am febră mare și nu pot ieși din cămin.

— Of, Ana… Să ai grijă de tine! Să-l sun pe Vlad să-ți trimită ceva?

Atunci am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot! De ce nu poți să fii mamă pentru mine? De ce trebuie mereu să-l implici pe Vlad?

Mama a tăcut mult timp la telefon.

— Ana… poate n-am știut cum să fiu mamă pentru tine. Dar te iubesc…

Am închis telefonul fără să-i răspund.

A trecut timpul. M-am angajat la o editură mică din Cluj și am început să mă simt acasă printre cărți și oameni care mă apreciau pentru cine sunt. Dar relația cu familia rămânea rece.

Într-o zi am primit un telefon de la tata: mama era bolnavă grav. Am luat primul tren spre casă. În salonul de spital, mama era slabă și palidă.

— Ana… îmi pare rău dacă te-am rănit… N-am știut cum să-ți arăt că te iubesc…

Am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani. Atunci am înțeles că părinții noștri sunt oameni cu propriile lor frici și neputințe.

Vlad a venit și el la spital. Ne-am privit lung.

— Îmi pare rău că ai simțit că te-am umbrit… — mi-a spus el încet.

L-am îmbrățișat pentru prima dată fără resentimente.

După moartea mamei, tata a rămas singur și ne-a chemat pe amândoi acasă de Crăciun.

— Vreau să vă spun ceva… V-am iubit pe amândoi la fel, dar n-am știut cum să vă arăt asta…

Am stat toți trei la masă și am vorbit despre copilărie, despre greșeli și iertare.

Astăzi sunt mamă la rândul meu și mă străduiesc să-mi văd copiii pentru ceea ce sunt fiecare. Știu cât doare să fii nevăzut.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim văzuți de cei pe care îi iubim cel mai mult? Și câți reușim să ne vindecăm înainte să fie prea târziu?