Între doi frați și un câine: Povara alegerilor

— Pleacă odată cu câinele ăla! Nu vreau să-l mai văd în casa asta!

Vocea lui Vlad răsuna prin apartamentul mic din cartierul Drumul Taberei, iar Azor, ciobănescul meu bătrân, se strângea speriat lângă picioarele mele. Mă uitam la fratele meu, cu ochii lui obosiți și obrajii roșii de nervi, și nu-mi venea să cred că ajunseserăm aici. Când eram mici, ne jucam împreună cu orice animal găseam pe stradă. Acum, între noi era un zid de reproșuri și tăceri apăsătoare.

— Vlad, te rog… Azor nu face nimic rău. E bătrân, abia se mișcă. Nu pot să-l las singur acasă, știi că are nevoie de mine.

— Nu mă interesează! Ori el, ori eu! Dacă vrei să stai la mine câteva zile, lasă-ți câinele la cineva! Nu mai suport părul lui peste tot și mirosul ăla… M-am săturat!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Venisem la Vlad după ce mă certasem cu mama. Tata murise acum doi ani, iar casa părinților devenise un câmp de bătălie între mine și mama, care nu accepta că am ales să trăiesc singură, cu Azor. Vlad era singurul la care puteam apela, dar nici aici nu găseam liniște.

— Știi ce? Poate că ar trebui să plec de tot. Nu vreau să-ți stric viața cu prezența mea sau a câinelui meu.

Vlad a oftat și s-a prăbușit pe canapea. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui băiatul speriat care fugea la mine când părinții țipau unul la altul în bucătărie.

— Nu asta am vrut să spun… Dar nu mai pot, Ana. Am destule pe cap. La muncă e haos, șeful mă amenință cu concedierea, iar tu vii aici cu problemele tale și cu câinele tău bolnav. Parcă toată lumea vrea ceva de la mine!

Am simțit un val de vinovăție. Poate că eram egoistă. Poate că Vlad avea dreptate. Dar Azor era tot ce-mi rămăsese din viața veche, din copilăria noastră fericită înainte ca tata să moară și totul să se destrame.

— Vlad, dacă vrei să știi adevărul… Nu am unde să-l las pe Azor. Prietena mea, Irina, are deja doi câini și un copil mic. Mama nici nu vrea să audă de el. E bătrân și bolnav, nimeni nu-l vrea. Dacă-l las singur acasă, poate muri până mă întorc.

Vlad s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

— Mereu e vorba despre tine! Mereu tu ai cele mai mari probleme! Dar eu? Cine are grijă de mine?

M-am uitat la el și am văzut cât de obosit era. Poate că nu vorbisem niciodată despre ce simțea el cu adevărat. Poate că nici nu știam cine devenise fratele meu după moartea tatălui nostru.

— Vlad… Ți-e greu fără tata?

S-a oprit din mers și m-a privit lung.

— Nu știu… Poate da. Poate nu. Dar simt că totul s-a rupt atunci. Tu ai fugit cu câinele tău, mama s-a închis în ea însăși, iar eu am rămas aici să țin bucățile împreună. Și nu mai pot.

M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.

— Nici eu nu mai pot, Vlad. Dar Azor e tot ce am. E familia mea acum.

A oftat din nou și s-a așezat lângă mine.

— Știi ce? Hai să încercăm altfel. Stai aici cu Azor, dar te rog… ai grijă să nu facă mizerie și să nu-l lași singur prea mult. Poate… poate mă obișnuiesc și eu cu el.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Mulțumesc, Vlad… Chiar înseamnă mult pentru mine.

În acea noapte am dormit toți trei în sufragerie: eu pe canapea, Vlad pe fotoliu și Azor la picioarele mele. Am visat că suntem din nou copii, alergând prin curtea bunicilor după un cățel vagabond.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme la muncă fără să spună nimic. Am rămas singură cu Azor și gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva sacrificiile pe care le facem pentru familie ne rănesc mai mult decât ne ajută. Dacă dragostea pentru animale e o formă de egoism sau doar o încercare disperată de a păstra ceva bun într-o lume care se destramă.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, l-am găsit stând pe balcon cu o bere în mână.

— Ana… Am vorbit cu șeful azi. Mi-a zis că dacă nu termin proiectul până vineri, mă dă afară.

— Îmi pare rău… Vrei să te ajut cu ceva?

A zâmbit trist.

— Nu cred că poți. Dar mersi că ai întrebat.

Am stat lângă el în liniște câteva minute. Azor s-a așezat la picioarele noastre și ne-a privit cu ochii lui blânzi.

— Poate că ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim, Vlad…

El a dat din cap încet.

— Poate că da…

În acea seară am simțit că zidul dintre noi începe să se crape puțin câte puțin. Poate că nu vom fi niciodată ca înainte, dar măcar încercam să ne regăsim unul pe celălalt printre ruinele trecutului nostru comun.

Mă întreb acum: cât de mult trebuie să renunțăm la noi înșine pentru cei pe care îi iubim? Și când devine dragostea pentru familie o povară prea grea?