Între tăcere și explozie: Povara unei surori mereu prezente

— Ana, iar ai pus sare prea multă în ciorbă! vocea Cameliei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E sâmbătă dimineața, iar Camelia a venit, ca de obicei, „să ne ajute”. De cincisprezece ani, fiecare weekend e o repetiție a aceluiași teatru absurd: Camelia intră pe ușă fără să bată, își lasă geanta pe canapea și începe să comenteze tot ce găsește în neregulă.

— Nu-i nimic, Camelia, data viitoare pun mai puțină, răspund încercând să-mi păstrez calmul. Dar în mintea mea urlu. Mă simt invadată, ca și cum casa mea nu mai e a mea. Soțul meu, Radu, stă la masă cu ziarul în față, prefăcându-se că nu aude. Știu că îl deranjează și pe el, dar nu are curaj să-i spună ceva surorii lui.

Camelia a rămas singură după ce părinții lor au murit într-un accident de mașină. Avea doar 19 ani atunci, iar Radu a simțit mereu că trebuie să o protejeze. La început am înțeles. Am primit-o cu brațele deschise, i-am dat camera noastră de oaspeți și am încercat să o fac să se simtă acasă. Dar anii au trecut și Camelia nu s-a desprins niciodată cu adevărat. Și-a găsit un apartament mic la periferie, dar vine la noi aproape zilnic. În weekenduri stă până târziu, uneori chiar doarme aici.

— Ana, ai văzut că ai uitat să uzi florile din balcon? Le-ai omorât toate! spune Camelia cu un oftat teatral.

— O să le ud acum, răspund printre dinți.

— Lasă că fac eu! Tu nu te pricepi la plante…

Mă simt ca o musafiră în propria casă. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, s-au obișnuit deja cu prezența mătușii Camelia. Uneori râd cu ea, alteori se ascund în camerele lor. Eu nu mai râd de mult. În fiecare seară mă întreb dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt eu prea rigidă sau egoistă. Dar apoi îmi amintesc toate momentele în care Camelia a criticat felul în care gătesc, cum îmi cresc copiii sau cum mă îmbrac.

Într-o seară de duminică, după ce Camelia pleacă târziu, îl găsesc pe Radu în sufragerie, privind absent la televizor.

— Radu, trebuie să vorbim.

— Despre ce? întreabă el fără să mă privească.

— Despre Camelia. Nu mai pot. Simt că mă sufoc. E casa noastră și nu mai am niciun colț doar al meu. Nu vreau să fiu rea, dar nu mai pot continua așa.

Radu oftează adânc.

— Știu… Dar ce vrei să fac? E sora mea. Nu are pe nimeni altcineva.

— Are pe noi! Dar nu putem trăi toți trei într-o singură viață. Avem nevoie de spațiu, de intimitate. Copiii cresc și simt tensiunea asta. Eu… eu nu mai sunt eu.

Radu tace mult timp. Îl văd frământându-se între datoria față de sora lui și dragostea pentru mine. Îl înțeleg, dar nu mai pot fi singura care cedează mereu.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Camelia: „Vin pe la voi diseară să văd dacă ați făcut curat în debara.” Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să țip, să fug, să dispar. În loc de asta, îi scriu scurt: „Nu e momentul potrivit.”

Seara vine cu pași grei. Camelia apare la ușă fără să țină cont de mesajul meu.

— Ce-i cu tine? Pari supărată! întreabă ea intrând ca o furtună.

— Camelia, te rog… Am nevoie de puțin timp doar cu familia mea.

Se uită la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Adică eu nu sunt familie?

— Ești… Dar am nevoie de spațiu. Și copiii au nevoie. Și Radu.

Camelia izbucnește:

— După tot ce am trecut împreună? După ce m-ați primit aici? Acum mă dați afară?

Radu intervine timid:

— Camelia… Ana are dreptate. Poate ar trebui să ne vedem mai rar…

Camelia plânge. Mă simt vinovată și eliberată în același timp. O parte din mine vrea să o ia în brațe, alta vrea doar liniște.

Trec zile grele după acea discuție. Camelia nu ne mai caută o vreme. Casa e mai liniștită, dar și mai goală. Copiii întreabă de ea. Radu e tăcut și abătut.

Într-o seară primesc un mesaj lung de la Camelia: „Îmi pare rău dacă v-am sufocat. Nu mi-am dat seama cât de mult v-am încărcat viața. O să încerc să-mi văd de ale mele.”

Plâng citind rândurile ei. Mă simt vinovată pentru că am pus limitele mele înaintea nevoilor ei. Dar știu că altfel nu mai puteam merge înainte.

Acum încercăm să reconstruim relația pas cu pas. Ne vedem mai rar, dar discuțiile sunt mai calde. Copiii se bucură când vine mătușa lor și eu pot respira din nou în casa mea.

Mă întreb uneori: unde se termină sacrificiul pentru familie și unde începe grija pentru tine însuți? Cât putem duce fără să ne pierdem pe noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?