„N-ai fost niciodată destul de bună pentru mama mea”: Povestea mea despre o familie românească sfâșiată între orgoliu și tăceri

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă. Ca de obicei, nu-i așa?
Vocea doamnei Viorica a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Era marți după-amiază, iar ploaia bătea în geamuri, dar în casă era mai frig decât afară. Soțul meu, Mihai, stătea la masă cu privirea în telefon, prefăcându-se că nu aude.

— Îmi pare rău, am fost pe fugă azi… am uitat, am spus încet, dar știam că orice aș fi zis nu conta.

— Nu-i nicio scuză. Mama lui Mihai făcea ciorba perfectă și niciodată nu uita nimic. Dar tu… tu mereu ai altceva pe cap.

M-am simțit mică, invizibilă, ca o umbră în propria casă. De zece ani încercam să fiu „destul de bună” pentru această femeie care nu mă vedea niciodată cu adevărat. De zece ani, fiecare gest al meu era analizat, fiecare greșeală amplificată.

Mihai ridică privirea pentru o secundă.

— Mamă, las-o, te rog…

— Nu mă băga tu în seamă! Dacă nu-i spun eu, cine să-i spună?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am întors spre chiuvetă și am început să spăl vasele doar ca să-mi ascund lacrimile.

Așa era mereu: vizitele doamnei Viorica erau ca niște examene pe care nu le treceam niciodată. Îmi aminteam prima dată când am cunoscut-o, la nunta noastră mică dintr-o sală de cartier. M-a privit de sus până jos și mi-a spus: „Sper că știi să gătești, Mihai e obișnuit cu mâncare adevărată.” Atunci am râs stânjenită, crezând că glumește. Dar nu glumea niciodată.

Timpul a trecut și fiecare aniversare, fiecare Crăciun sau Paște era o nouă ocazie pentru comparații: „La noi acasă se făcea altfel”, „Mama lui Mihai făcea cozonac pufos, nu ca ăsta”, „Tu nu știi să crești copii ca lumea”.

Am încercat să mă apropii de ea. I-am dus flori de ziua ei, am gătit după rețetele ei, am mers la biserică împreună de Florii. Dar nimic nu era suficient.

În acea zi ploioasă de martie, când a venit pe neașteptate la noi „doar să vadă copiii”, totul s-a spart ca un pahar pe gresie.

— Irina, ai văzut ce note are Vlad la matematică? Dacă nu-l ajuți mai mult, o să ajungă ca tine — mediocră!

M-am întors brusc spre ea:

— Doamnă Viorica, vă rog… Nu mai spuneți asta! Vlad e un copil bun și muncește mult!

— Nu-mi ridica tonul! Dacă ai fi ascultat de mine de la început… Dar tu ai făcut mereu numai cum ai vrut!

Mihai s-a ridicat nervos:

— Gata! Ajunge! Mamă, dacă ai venit aici doar ca să ne critici, mai bine pleci!

A urmat o tăcere grea. Viorica s-a ridicat încet, cu ochii umezi:

— Nu mă mai respectați deloc… Am crescut un băiat pentru nimic.

A ieșit trântind ușa. Vlad și sora lui mai mică au apărut în prag speriați.

— Mami, de ce plângi? — m-a întrebat Ana.

Am îngenuncheat lângă ei și i-am strâns tare la piept.

În seara aceea Mihai a stat tăcut lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău… N-ar trebui să fie așa. Dar nu știu ce să fac.

— Nici eu nu mai știu… Am obosit să încerc să-i fac pe plac. Poate că nu voi fi niciodată destul de bună pentru ea.

— Pentru mine ești…

L-am privit lung. Știam că mă iubește, dar între noi era mereu umbra mamei lui.

În zilele următoare, Viorica nu a mai sunat. Copiii au întrebat de ea, iar eu m-am simțit vinovată că le-am răpit bunica. Dar oare era vina mea? Sau vina ei că nu putea accepta că fiul ei are propria familie?

Am început să mă gândesc la mama mea — cât de diferită era. Mereu caldă, mereu gata să mă asculte fără să mă judece. Mi-am dorit să fiu și eu o astfel de mamă pentru copiii mei: una care iubește fără condiții.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj scurt: „Sper că Vlad e bine. Sănătate.” Atât. Am plâns din nou — nu de supărare, ci de neputință.

Au trecut luni până când Viorica a venit din nou la noi. De data asta era mai slabă și părea obosită.

— Irina… pot să vorbesc cu tine?

Am dat din cap.

— Poate n-am fost cea mai bună soacră… Dar mi-e greu să văd cum Mihai se îndepărtează de mine. Și copiii… mi-e dor de ei.

Am simțit un nod în gât.

— Și mie mi-e greu… Dar nu pot trăi mereu cu frica de a greși în fața dumneavoastră.

A oftat adânc.

— Poate putem încerca altfel…

Nu știu dacă vreodată vom fi o familie „normală”. Poate că rănile astea nu se vindecă niciodată complet. Dar mă întreb: câte familii trăiesc așa — în tăcere și orgoliu — doar pentru că nimeni nu are curajul să spună ce simte cu adevărat? Oare chiar merită liniștea asta falsă?