O zi de naștere care a schimbat totul

— Irina, ai pus destulă sare în ciorbă? Să nu-l faci pe tata să strâmbe din nas ca anul trecut!
Vocea Anei, cumnata mea, răsună în bucătărie ca un ciocan. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Mă uit la ceas: mai sunt două ore până când toată familia lui Vlad va năvăli peste noi, cu râsete false și priviri critice.

De șapte ani, de când m-am măritat cu Vlad, ziua lui de naștere a devenit o corvoadă. În fiecare an, casa noastră se umple de rudele lui: mama lui Vlad, mereu nemulțumită, fratele lui mai mic, Radu, care nu scapă nicio ocazie să mă ia peste picior, Ana și soțul ei, plus copiii lor gălăgioși. Eu gătesc, servesc, strâng după toți și la final rămân cu un gust amar și cu reproșuri subtile despre cât de „altfel” sunt eu față de „fetele din familia noastră”.

Anul acesta am simțit că nu mai pot. Am încercat să-i spun lui Vlad:
— Vlad, nu vreau să mai organizez petrecerea asta ca în fiecare an. Mă simt invizibilă în propria casă.
El s-a uitat la mine mirat:
— Hai, Irina, e doar o zi pe an. Știi cât țin ai mei la tradițiile astea.
— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?
A oftat și a dat din umeri. M-am simțit ca o mobilă mutată dintr-o cameră în alta.

În dimineața zilei de naștere, am decis să fac totul altfel. Am comandat mâncare de la restaurant și am aranjat masa simplu, fără vesela de porțelan moștenită de la soacra mea. Am pus chiar și un buchet de flori colorate, nu trandafirii roșii pe care îi prefera mama lui Vlad.

Când au început să sosească invitații, am simțit cum tensiunea crește. Mama lui Vlad a intrat prima, cu ochii ei reci ca gheața:
— Ce-i cu masa asta? Nu ai scos serviciul bun?
— Am vrut ceva mai relaxat anul ăsta, am zis eu încercând să zâmbesc.
Ana s-a uitat la mine ca la un copil obraznic:
— Și mâncarea? Ce-i asta? Nu miroase a nimic în casă!

Vlad încerca să facă glume, dar atmosfera era deja încărcată. Radu a început să râdă:
— Irina, ai dat-o-n bară rău de tot! Să vezi ce-o să zică mama!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să fug din propria casă.

La desert, mama lui Vlad a izbucnit:
— Nu înțeleg ce-i cu generația asta nouă! La noi în familie mereu s-a gătit acasă! Așa se arată dragostea!
Am simțit că explodez:
— Poate că dragostea nu se măsoară în câte ore petreci în bucătărie! Poate că și eu merit să mă bucur de ziua asta!
Toți au tăcut. Vlad s-a uitat la mine șocat.

După ce au plecat invitații, Vlad a început:
— Ce-a fost asta? De ce trebuia să faci scandal?
— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu sunt servitoarea nimănui!
El a tăcut. Apoi a ieșit pe balcon fără să mai spună nimic.

Noaptea aceea am plâns singură în pat. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se mai poate repara. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam an de an: invizibilă, epuizată, neapreciată.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors în dormitor. Avea ochii roșii.
— Irina… poate că ai dreptate. Poate că am fost prea orbit de tradiții ca să văd cât te doare totul.
Am izbucnit în lacrimi. Ne-am îmbrățișat strâns, ca doi naufragiați care abia acum realizează cât de aproape au fost să se piardă unul pe altul.

Dar rana rămâne. Familia lui Vlad nu mi-a mai vorbit luni întregi. Ana mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită.”

Mă întreb adesea: unde se termină sacrificiul pentru familie și unde începe pierderea propriei identități? Cât trebuie să renunțăm la noi pentru a păstra pacea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?