Oaspetele neașteptat: Când vizitele socrului devin prea mult

— Nu deschide încă, Ana! am strigat, dar era prea târziu. Ușa s-a deschis larg, iar în prag, cu umbrela picurând pe covorul nostru nou, stătea domnul Petrescu, socrul meu. Zâmbea larg, dar ochii îi trădau oboseala și o urmă de disperare pe care nu o mai văzusem până atunci.

— Bună seara, copii! Sper că nu deranjez…

Nu era prima dată când apărea fără să anunțe. De fapt, în ultimele două luni, vizitele lui deveniseră aproape zilnice. La început, am încercat să fiu politicos. Îi făceam cafea, ascultam poveștile lui despre tinerețe și despre cum „pe vremea lui” lucrurile erau mai simple. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum spațiul nostru se micșorează, iar eu mă sufoc.

Ana părea fericită. Îl privea cu ochii mari, ca o fetiță care își regăsește părintele după o lungă absență. Eu însă… eu simțeam că pierd controlul asupra propriei mele vieți.

Într-o seară, după ce domnul Petrescu a plecat târziu, am încercat să deschid subiectul cu Ana.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu crezi că tatăl tău vine cam des? Parcă nu mai avem timp pentru noi…

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus ceva absurd.

— E tata! E singur de când a murit mama. Ce vrei să fac? Să-i închid ușa în nas?

— Nu, dar… simt că nu mai avem intimitate. Parcă nu mai suntem o familie, ci chiriași în propria casă.

A oftat și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singur cu gândurile mele și cu sentimentul acut că pierd ceva esențial.

Zilele au trecut la fel: domnul Petrescu venea dimineața cu plase de la piață, ne gătea ciorbă sau tocăniță și povestea ore întregi despre vecinii din blocul vechi. Încercam să mă refugiez în muncă, dar și acolo gândurile mă urmăreau.

Într-o duminică, când Ana era la cumpărături, am rămas singur cu socrul meu. S-a uitat la mine peste ochelari și mi-a spus:

— Știu că te deranjează prezența mea. Dar să știi că nu am unde să mă duc. Mă simt singur acasă…

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit un nod în gât și o vinovăție care m-a ars pe dinăuntru.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Certurile cu Ana au devenit tot mai dese. Ea îmi reproșa că nu am inimă, eu îi spuneam că nu mai pot trăi așa. Într-o noapte, după o discuție aprinsă, Ana a izbucnit în plâns:

— Nu pot să-l las singur! Dacă ai fi tu în locul lui?

Am tăcut. Niciodată nu m-am gândit la asta. Poate pentru că părinții mei au murit devreme și nu am avut pe cine să protejez sau de cine să am grijă.

Au trecut săptămâni în care am încercat să găsim un compromis. Am propus să-i găsim domnului Petrescu un club de pensionari sau măcar să-l ajutăm să-și facă prieteni noi. Ana a refuzat categoric.

— Tata nu e un copil! Nu are nevoie de cluburi sau de prieteni falși!

Într-o zi, când m-am întors acasă mai devreme de la serviciu, i-am găsit pe amândoi râzând în bucătărie. Pentru o clipă, m-am simțit un intrus în propria casă. Am ieșit pe balcon și am privit orașul care părea atât de străin.

Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am întrebat dacă sacrificiul pentru familie înseamnă să renunți la tine însuți. Dacă iubirea pentru partener presupune să accepți orice, chiar și atunci când doare.

Într-o dimineață, Ana m-a privit lung și mi-a spus:

— Dacă nu poți accepta situația asta… poate că ar trebui să ne gândim la viitorul nostru.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am plecat de acasă pentru câteva zile, sperând că distanța va aduce claritate. Dar nu a făcut decât să adâncească rana.

Când m-am întors, domnul Petrescu era tot acolo. Ana mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe tata nu pot să-l abandonez.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună. Poate că uneori dragostea nu e suficientă pentru a ține o familie unită.

Acum stau singur la masa din bucătărie și mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire? Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată străini în propria casă?