Joi seara care mi-a frânt inima: „Părinții au decis să-i lase fratelui meu toată casa bunicii”

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu fața în palme. Mama și tata evitau să mă privească în ochi, iar Mihai, fratele meu mai mare, se juca absent cu telefonul. Era joi seara, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în aer, dar nimic nu mai avea gust.

— E decizia noastră, Ana, a spus tata, încercând să pară calm. Mihai are familie, copii… Tu ești pe picioarele tale, ai serviciu bun la București. Casa bunicii îi va fi lui de folos.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am crescut în casa aceea, am dormit pe același pat cu bunica atunci când era bolnavă și nu putea dormi singură. Am spălat podelele, am tăiat lemnele pentru sobă iarna, am stat nopți întregi la capul ei când avea febră. Mihai venea doar de sărbători, cu nevasta lui, Loredana, și copiii lor gălăgioși. Eu eram acolo zi de zi.

— Dar eu? Ce contează tot ce am făcut pentru ea? am întrebat cu voce stinsă.

Mama a oftat adânc. — Ana, nu e vorba că nu apreciem… Dar Mihai are nevoie mai mult. Tu ești puternică. Știm că te vei descurca.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era vorba despre bani sau despre casă. Era vorba despre dreptate. Despre faptul că tot ce făcusem părea să nu conteze deloc.

— Nu e corect! am strigat, ridicându-mă brusc de pe scaun. Voi chiar nu vedeți cât de nedrept sunteți?

Mihai a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Ana, nu te supăra… Așa au decis ai noștri. Eu nici n-am cerut nimic.

— Dar nici n-ai refuzat! i-am aruncat-o cu venin.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am ieșit pe hol și am luat haina pe mine cu mișcări nervoase. Mama a venit după mine.

— Ana, te rog… Nu pleca așa…

— Cum vrei să plec? Să vă mulțumesc că m-ați șters din familie?

Am ieșit în noaptea rece de aprilie și am mers pe jos până la gară. Am plâns tot drumul, simțind că fiecare pas mă îndepărtează nu doar de casă, ci și de oamenii pe care îi credeam ai mei.

În trenul spre București, am privit pe geam la câmpurile negre și goale. M-am gândit la bunica. La cum îmi spunea mereu: „Ana, tu ești sufletul meu.” La cum mă ținea de mână când îi era frică de moarte. La cum îi promiteam că n-o s-o las niciodată singură.

Am ajuns acasă dimineața devreme, într-un apartament mic și rece din Militari. Am stat pe canapea ore întregi, încercând să-mi adun gândurile. Telefonul suna insistent — mama, apoi tata, apoi Mihai. Nu am răspuns.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colegii mă întrebau dacă sunt bine; le zâmbeam fals și spuneam că da. În fiecare seară mă uitam la pozele cu bunica și mă întrebam dacă ar fi fost mândră de mine sau dacă ar fi suferit să vadă cât de ușor m-au dat la o parte.

După o săptămână, mama a venit la București. M-a așteptat la ieșirea din metrou.

— Ana, hai să vorbim…

Am mers într-o cafenea mică din apropiere. Mama avea ochii roșii de plâns.

— Știu că te-am rănit… Dar nu știu cum să repar asta. Tata zice că așa e drept…

— Drept? Pentru cine? Pentru Mihai? Pentru voi? Pentru mine nu e drept deloc!

Mama a început să plângă în hohote. Oamenii din jur ne priveau ciudat.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era prinsă între doi copii și un soț încăpățânat care credea că băiatul trebuie să ducă numele mai departe și casa odată cu el.

— Mama, eu nu vreau casa aia pentru bani. Vreau doar să știu că ceea ce am făcut contează pentru voi.

A dat din cap încet.

— Contează… Dar uneori viața nu e dreaptă.

Am plecat fără să ne îmbrățișăm. Eram două străine unite doar printr-o rană comună.

În lunile care au urmat, relația cu familia s-a răcit tot mai mult. Tata nu mi-a mai scris deloc. Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să treci peste.” Loredana m-a blocat pe Facebook după ce am postat o poză cu bunica și un citat despre nedreptate.

M-am întrebat mereu dacă ar fi trebuit să lupt mai mult sau dacă ar fi trebuit să accept că unele lucruri nu se schimbă niciodată în familiile românești: băiatul primește totul, fata trebuie să fie recunoscătoare că are voie să plece în lume.

Uneori mă gândesc să mă întorc acasă și să le spun tot ce simt — dar cui îi pasă? Alteori îmi spun că trebuie să-mi văd de viață și să-mi construiesc propriul drum fără ei.

Dar noaptea, când liniștea devine apăsătoare, mă întreb: oare chiar sângele e mai gros decât dreptatea? Sau ne mințim doar ca să putem dormi liniștiți?