A ales cariera, nu pe mine: Povestea unei despărțiri în București

— Irina, nu mai începe iar! Am o ședință importantă mâine dimineață, nu pot să stau să discutăm acum!
Vocea lui Vlad răsuna în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, amestecându-se cu zgomotul ploii care bătea în geam. Stăteam în bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun curajul să-i spun ce simt. Dar cuvintele mi se blocau în gât, ca de fiecare dată când încercam să-i spun că mă simt invizibilă.

— Vlad, nu e vorba doar de ședința asta. E vorba că mereu găsești ceva mai important decât noi. Eu… eu nu mai știu cine suntem, îi șoptesc, aproape fără glas.

El oftează, își aruncă sacoul pe spătarul scaunului și se uită la mine ca și cum aș fi o problemă de rezolvat la birou.

— Irina, exagerezi. Toată lumea muncește mult. Dacă vrei să ai ceva în viață, trebuie să faci sacrificii. Nu pot să stau acasă doar pentru că tu te simți singură.

Mă uit la el și simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de începuturile noastre, când râdeam împreună la miezul nopții și visam la o familie. Acum, tot ce avem sunt tăceri lungi și discuții neterminate. Mă simt ca o umbră în propria mea casă.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. Mama îmi spusese mereu: „Nu-ți pune sufletul pe tavă pentru cineva care nu știe să-l prețuiască.” Dar eu am sperat că Vlad va vedea cât de mult îl iubesc.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat grăbit la birou, am găsit pe masă un bilet: „Nu mă aștepta la cină.” Atât. Fără explicații, fără scuze. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Am sunat-o pe sora mea, Alina. Ea a venit imediat, cu două cafele și un zâmbet trist.

— Irina, cât o să mai suporți? Nu vezi că te stingi lângă el?

— Nu știu… Poate că e vina mea. Poate că nu sunt destul de bună sau nu-l înțeleg suficient.

Alina m-a luat de mână:

— Nu e vina ta că el alege mereu altceva în locul vostru. Tu meriți să fii iubită, nu ignorată.

Vorbele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă cu Vlad. Pentru prima dată am început să mă gândesc serios dacă nu cumva am ajuns să trăiesc viața altcuiva.

Seara, când Vlad s-a întors acasă târziu, l-am așteptat în sufragerie. Aveam nevoie de răspunsuri.

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai exist pentru tine.

El s-a uitat la mine obosit:

— Irina, nu am timp pentru drame. Am avut o zi grea. De ce nu poți să fii ca alte femei? Să înțelegi că bărbații trebuie să muncească?

— Poate că alte femei ar accepta asta, dar eu nu mai pot. Vreau să știu dacă mai avem vreo șansă sau dacă doar ne mințim reciproc.

A tăcut mult timp. Apoi a spus rece:

— Nu știu ce vrei de la mine. Eu nu pot renunța la carieră pentru tine.

Atunci am știut că totul s-a terminat. Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am trezit cu o liniște ciudată în suflet. Am început să-mi fac bagajele, iar Vlad nici măcar nu m-a întrebat unde plec.

Am stat o perioadă la Alina și am început să merg la terapie. Încet-încet am descoperit cine sunt fără Vlad: o femeie care iubește pictura, care râde cu poftă la filme proaste și care poate fi fericită chiar și singură.

Mama mi-a spus într-o zi:

— Irina, uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Au trecut luni de atunci. Vlad mi-a scris de câteva ori, dar nu i-am răspuns. Am ales să-mi dau o nouă șansă mie însămi.

Mă uit acum pe fereastră la Bucureștiul agitat și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg să se piardă pentru cineva care nu le vede? Poate că e timpul să vorbim despre asta — despre curajul de a spune „ajunge”.