Abandonată, umilită, dar când s-a întors, nu mai eram aceeași femeie – Povestea unei românce despre trădare, renaștere și demnitate

— Nu pot să cred că faci asta, Mihai! am urlat, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camera lor. În bucătăria noastră mică din Ploiești, lumina rece a neonului făcea umbre ciudate pe fața lui Mihai. El nu se uita la mine. Își strângea geanta de voiaj cu mișcări mecanice, ca și cum ar fi împachetat hainele altcuiva.

— Nu mai pot, Maria. M-am săturat. Vreau altceva. Vreau să trăiesc, a spus el, fără să clipească.

Am simțit cum mi se rupe inima în bucăți. După doisprezece ani de căsnicie, după două nașteri grele, după atâtea sacrificii făcute împreună… el pleca. Pentru cineva mai tânăr, mai frumoasă, mai liberă. Pentru Irina, colega lui de la birou, care abia împlinise douăzeci și cinci de ani.

— Și copiii? Ce le spunem copiilor? am întrebat cu voce stinsă.

— Le spui ce vrei tu. Eu nu mai pot rămâne aici. Mă sufoc.

A trântit ușa și a dispărut pe scara blocului. Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă și cu două vieți mici care depindeau de mine. În acea noapte am plâns până am adormit pe canapea, cu fața în pernă ca să nu mă audă copiii.

A doua zi dimineață, Ana și Vlad au venit la mine în pat. Ana avea șapte ani și Vlad cinci. M-au întrebat unde e tata. Le-am spus că tata are mult de muncă și va lipsi o vreme. Nu am avut curajul să le spun adevărul. Cum să le spun că tatăl lor nu ne mai vrea?

Au urmat luni de coșmar. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Mihai a lăsat-o pe Maria pentru una tinerică!” Mama mea mă certa la telefon: „Ți-am zis eu să nu-l lași să facă ce vrea! Trebuia să fii mai atentă!” La serviciu abia mă puteam concentra. Șefa mea, doamna Popescu, mă privea cu milă: „Maria, dacă ai nevoie de o zi liberă… știi că poți conta pe mine.”

M-am simțit mică, invizibilă, umilită. Seara plângeam în baie ca să nu mă vadă copiii. Îmi era rușine să merg la piață sau la ședințele cu părinții. Parcă toată lumea știa că Mihai m-a părăsit pentru o fată mai tânără.

Într-o zi, când Vlad s-a îmbolnăvit și a făcut febră mare, am stat toată noaptea lângă el cu termometrul în mână. M-am rugat să nu se întâmple nimic rău. Atunci am realizat că nu pot să mă prăbușesc. Copiii mei aveau nevoie de mine.

Am început să mă ridic încet-încet. Am mers la psiholog – pentru prima dată în viața mea – și am vorbit despre tot ce mă durea. Am început să ies cu copiii în parc, să râdem din nou împreună. Am făcut prăjituri cu Ana și am construit castele din lego cu Vlad. Am început să citesc din nou romane polițiste seara, după ce adormeau copiii.

La serviciu am cerut un proiect nou și am lucrat din greu la el. Colegii au început să mă aprecieze pentru ideile mele. Doamna Popescu mi-a spus într-o zi: „Maria, ești mult mai puternică decât crezi.”

Încetul cu încetul am început să mă văd altfel în oglindă. Nu mai eram doar „femeia părăsită”. Eram mama Anei și a lui Vlad, eram Maria care reușea să țină casa curată și copiii fericiți chiar dacă era greu.

După un an și jumătate, într-o seară ploioasă de toamnă, Mihai a apărut din nou la ușa noastră. Avea ochii roșii și barba crescută neîngrijit.

— Maria… putem vorbi?

Am deschis ușa doar cât să-l văd bine.

— Ce vrei?

— Am greșit… Irina m-a lăsat. Mi-e dor de copii… Mi-e dor de tine… Poate putem încerca din nou…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Dacă ar fi venit cu un an în urmă, poate l-aș fi primit înapoi fără să clipesc. Dar acum… nu mai eram aceeași femeie.

— Mihai, copiii dorm. Nu vreau să-i trezesc pentru asta. Și eu… eu nu mai pot fi femeia care te așteaptă acasă orice ai face tu.

A încercat să intre, dar i-am blocat calea.

— Maria, te rog…

— Nu mai are rost. Acum știu cine sunt și ce merit. Și merit mai mult decât firimiturile tale.

A plecat încet pe scări, fără să se uite înapoi.

În acea noapte am dormit liniștită pentru prima dată după mult timp. Dimineața i-am dus pe Ana și Vlad la școală ținându-i de mână și zâmbind sincer.

Acum sunt bine. Nu spun că e ușor – încă sunt zile când mă doare trecutul sau când mă simt singură. Dar știu că pot merge mai departe fără să mă agăț de cineva care nu mă respectă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?