„Acolo unde nu mai e acasă” – când mama a transformat apartamentul într-un câmp de luptă

— Pleacă! Nu mai vreau să te văd aici!
Vocea mamei a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Era seară, iar lumina galbenă a becului tremura pe pereții încărcați cu poze de familie. Tata tocmai își lăsase sacoșa cu pâine pe masă, iar eu, Miruna, stăteam nemișcată între ei, cu inima bătându-mi în gât.
— Ce-ai spus? a întrebat tata, încercând să-și păstreze calmul, dar ochii îi trădau frica.
— Ai auzit bine! Nu mai pot! Nu mai suport! a continuat mama, aruncându-și privirea spre mine, ca și cum eu aș fi fost de vină pentru tot.
Într-o clipă, tot ce știam despre „acasă” s-a prăbușit. Nu mai era locul unde mă ascundeam de ploaie sau unde râdeam la masă cu ai mei. Era un câmp de luptă, iar eu eram prinsă la mijloc.

Mama nu fusese niciodată o femeie blândă, dar nici nu mă gândisem că ar putea vreodată să ne gonească pe amândoi. Tata și cu mine ne-am privit neputincioși. El a încercat să-i vorbească, să-i explice că putem rezolva orice, dar mama era de neînduplecat.
— Nu mai vreau să văd fețele voastre! Vreau liniște! Vreau să fiu singură!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam doar șaisprezece ani și nu înțelegeam ce se întâmplase cu adevărat. În ultimele luni, mama era tot mai nervoasă, tot mai absentă. Se certa cu tata din orice: facturi, mâncare, chiar și pentru felul în care îmi făceam temele. Dar niciodată nu crezusem că va ajunge aici.

Tata a plecat în acea noapte. A luat doar o geacă și portofelul. Eu am rămas cu mama, pentru că nu aveam unde să mă duc și pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor, încă speram că se va răzgândi. Dar zilele următoare au fost un coșmar. Mama nu-mi vorbea decât ca să-mi spună ce să fac: „Spală vasele!”, „Nu te uita la televizor!”, „Nu ieși din cameră!”. Parcă eram o chiriașă în propria casă.

Într-o dimineață, am găsit-o plângând la bucătărie. M-am apropiat încet.
— Mamă… ești bine?
S-a uitat la mine ca la o străină.
— Nu mă întreba nimic. N-ai cum să înțelegi.
Am vrut să-i spun că mă doare și pe mine, că mi-e dor de tata, că mi-e dor de noi toți împreună. Dar n-am avut curaj. Mi-era frică să nu mă alunge și pe mine.

La școală, colegii au observat că sunt schimbată. Irina, cea mai bună prietenă a mea, m-a tras deoparte într-o pauză.
— Ce s-a întâmplat? Parcă nici nu mai ești tu…
Am dat din umeri.
— Nimic… acasă e cam greu.
Ea m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Pentru prima dată am simțit că nu sunt complet singură.

Tata mă suna uneori. Îmi spunea că stă la un prieten și că încearcă să găsească o soluție.
— Miruna, dacă vrei poți veni la mine oricând. Nu trebuie să stai acolo dacă nu vrei.
Dar nu puteam pleca. Îmi era teamă că dacă plec, mama chiar va rămâne singură și poate va face ceva rău. În fiecare seară o ascultam plângând prin pereți și mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la școală, am găsit ușa încuiată. Am bătut de mai multe ori până când mama mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.
— Ce vrei?
— Să intru… e casa mea!
A oftat adânc și s-a dat la o parte.
— Nu mai e nimic al tău aici…
M-am prăbușit pe patul meu și am început să plâng în pernă. Nu înțelegeam cum poate cineva care te-a crescut să devină atât de rece.

Seara aceea a fost decisivă. Am strâns câteva haine într-un rucsac și am plecat la tata. El m-a primit cu brațele deschise și ochii în lacrimi.
— O să fie bine, Miruna… O să trecem noi și peste asta.
Dar nu era bine. Nimic nu mai era la fel. Tata era trist și obosit, iar eu mă simțeam ruptă între doi oameni care nu mai aveau nimic în comun decât amintirile.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc din nou cu mama fără să plâng sau să țipăm una la alta. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Ea părea mai bătrână cu zece ani.
— Miruna… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
Am dat din cap.
— Și mie… dar nu pot uita.
A oftat și a privit pe geam.
— Nici eu nu pot uita… dar poate putem începe de undeva.

Acum locuiesc cu tata într-o garsonieră micuță din Dristor. Mama vine uneori la mine și încercăm să vorbim despre orice altceva decât despre trecut. Dar rana e acolo, mereu prezentă.

M-am întrebat de multe ori: oare ce face ca o mamă să-și gonească familia? E vina ei? A tatălui? Sau pur și simplu viața ne schimbă pe toți fără să ne dăm seama?

Poate că „acasă” nu e un loc, ci oamenii lângă care te simți iubit. Dar dacă oamenii aceia dispar sau se schimbă, unde mai găsești liniștea? Voi ce credeți: se poate reconstrui vreodată ceva ce s-a rupt atât de tare?